Medicul Gabriel Diaconu a scris, intr-o postare, pe retelele de socializare, despre bolile sufletului.
„Traim in zodia lui ”prea tarziu”. Si-ar trebui sa ne gandim, in prezent, la toate acele lucruri de facut ”pana nu e prea tarziu”.
Nu ma refer aici doar la autoritati. Ma refer la oameni in general. Ma refer la obisnuinte, la naravuri, la acele lucruri pe care le numim ”prioritati”.
Publicitate
Psihiatria iti ofera o priveliste cumva diferita asupra vietii, felul in care oamenii se bucura sau nu de ce li se intampla. Cat de isteti sunt. Cat de echilibrati se pastreaza. Care sunt acele lucruri care ii motiveaza, ii fac sa mearga inainte. Sperantele lor. Disperarile lor. Semnele de punctuatie pe propozitia existentei.
Inveti multe din bolile sufletului. Dar si ca, inevitabil, oamenii nu fac spontan pasul inainte catre schimbare. Exista ceea ce noi numim ”rezistenta”. Altii o numesc inertie. Poti sa-i spui si incapatanare sau obstinatie sau opozitionalism. Dar cuvantul ”rezistenta” capteaza cel mai bine nuanta.
In fata noului si-a necunoscutului prima reactie e de aparare. Reactia de aparare e cu atat mai puternica, mai energica, proportional la experienta omului, la cultura din care provine, dar si perceptia lui ca are, sau n-are, uneltele de-a face fata incertitudinii. Nu degeaba spune vorba ca ”e rau cu rau, dar mai rau fara rau” sau ”raul pe care-l cunosti e preferabil celui pe care nu-l cunosti”. Avem inradacinata diateza ”familiaritatii”. Multi, deci, sunt resemnati elementelor care le dau un minim confort, dar nu l-ar parasi pentru unul mai mare daca intr-o prima etapa trebuie sa-si dea drumul, sa iasa din habitatul cunoscut.
Noi, romanii, nu ca ne temem de schimbari. Cat priveste inovatia, sau noi feluri de-a rezolva probleme, investim cea mai mare parte din energie incat sa se schimbe totul, ca de fapt sa nu se schimbe nimic. Frana pe care o punem constient, si colectiv, ca societate face sa se adune un enorm potential, a carui descarcare ulterioara va fi de obicei violenta, dar si ubicua. Un fel de ”unde dai si unde crapa”.
O seama de credinte irationale alimenteaza rezervorul de rezistenta. Unele dintre ele sunt de inspiratie religioasa. Altele sunt profund pagane, tin de un univers al magiei, esentelor, miasmelor, farmecelor. Nu avem un concept coerent despre boala respectiv despre tratament. Altoiul dintre sacru si profan e atat de stramb incat si in sat, si in salonul de spital, lumile se amesteca.
Timpul de la pregatire la confruntare trece pe nesimtite. Ajungi, astfel, ca in fabula, de la ”pana nu e prea tarziu” la ”e prea tarziu”. Pe buza acestui fenomen se petrec tot felul de lucruri, unele nastrusnice.
De nenumarate ori am trait situatia, ca medic, sa vad oameni foarte bolnavi, in cele din urma ajunsi sub ingrijire, ca pledeaza pentru gestul eroic. Arunca totul in lupta. Banii nu conteaza. Rezerva personala nu conteaza. Nu exista, trebuie sa-l salvam, chiar nu se mai poate face nimic?
Te pune pe ganduri ce-o fi in capul lor. Oare situatia nu era la fel si ieri, si alaltaieri, si saptamana trecuta? Care a fost masa critica de atins incat sa rupa valul magiei si al credintei? Fara doar si poate ca, in fata unei iminente oarecare, cand lucrurile se simplifica, si e ”de viata si de moarte”, oamenii vor cauta ”si” ajutor medical. Dar de ce doar atunci? De ce nu la inceput? De ce nu mai devreme, cand nu e prea tarziu, sau cand ”prea tarziu” nici nu a inceput?
Ma gandesc – ca posibilitate – ca are de-a face cu intelegerea bolii respectiv a sanatatii. Sanatate nu e doar ceva ce ai, pentru roman. Sanatate e si o forma de robustete, capacitate de lupta, de-a surmonta a individului caruia ii e permis sa sufere, sa zaca, sa stea o vreme incapacitat, dar apoi se ridica si merge. Nu difera foarte mult de perceptia stramosului nostru de-acum cateva zeci de mii de ani, ca daca esti ”puternic” ai sa invingi ”boala” doar prin rabdare. E un pariu. L-ai pus, astepti soarta, daca vine bine, daca nu, nu.
La aproape 200 de ani de la stabilirea medicinei ca instrument capabil sa rastoarne soarta performanta ei ramane limitata la acele situatii unde ”n-ai avut noroc” sau ”nu se mai putea altfel”.
Ai zice ca, prin atritie, prin disparitia naturala a semenilor nostri condamnati, cumva, sa moara din cauza credintelor lor, ca numarul proportional al celor care nu mai cred in farmece, in magie, in descantec, in deochi samd, sa creasca. Dar el nu creste.
Si asta se datoreaza in buna masura tocmai performantei medicale. Nestiind de fapt cum functioneaza, oamenii o asemuiesc exact acelorasi mecanisme pe care le foloseau si inainte. A fost un miracol. A fost o interventie divina. A fost cat pe aci.
Ne hranim, dupa aceea, cu povestile minunate din iadul spitalelor. Le selectam pe acelea care cuprind doctori cu abilitati supranaturale, cu har, cu puteri. Sau, simetric, repovestim dezastrele unde, obligatoriu, doctorul a fost rau, sau lucrurile au mers foarte, foarte gresit. Drept urmare frica de medicina persista, iar atitudinea suspicioasa a comunitatii bine indreptatita. E doar o bucla de intarire a irationalului si-a credintelor anterioare, a caror religiozitate nu are sfarsit”, a scris medicul pe pagina sa de Facebook.
Publicitate
Publicitate