Un cunoscut medic roman a reactionat: „Cineva joaca o oribila farsa oamenilor necajiti. Ii vezi cum calca pe cadavre, pe copii, pe bolnavi pe…”

Medicul Gabriel Diaconu a postat un lung mesaj pe retelele de socializare. Iata ce scrie medicul psihiatru.

„Mica problema cu marele nostru creier frontal, respectiv bestia care zace in noi.

Plec de la constatarea ca tot mai multi oameni au tot mai mare nevoie ca predictiile sau asteptarile lor sa fie confirmate. Cine zice c-o sa fie prapad pandemic obtine un frison daca prapadul vine,
Cine zice ca-i totul o scamatorie, si cineva joaca o oribila farsa oamenilor necajiti si de bun simt, explodreaza isteric la primul indiciu ca asa ceva ar putea fi plauzibil.

Cand ai mai vazut oameni care sa rabufneasca zgomotos ca un magazin se inchide la ora X si nu la ora Y?

Cand e ultima oara cand logica, fie ea stramba sau cornuta, a tinut atat de multe minti intr-o febra a contemplarii?

Finalmente si la naiba, cand e ultima oara cand s-au holbat atat de multi oameni la un grafic (pe care altfel nu-l inteleg foarte bine) si-au cautat in el, ca-n astre, horoscopul primaverii?

Avem o problema cu creierul nostru frontal disproportionat de mare, dar si legaturile lui cu bestia care zace in noi.

Aflati, cei care nu stiati inca acest minuscul detaliu, ca suntem inzestrati, in cutia noastra craniana (teasta) cu creier.

Acesta are o suprafata desfasurata de aproximativ 1500 – 2000 cmp, bine impaturit si mototolit, respectiv organizat in mai multi lobi. Numele acestor lobi e dat de alte diverse repere anatomice, spre exemplul lobul frontal e la frunte, lobul occipital e la ceafa, lobul parietal e la ”perete”, respectiv lobul temporal e la tampla si ureche.

Creierul ”nou” sta pe creiere ”mai vechi”, si ne ofera sansa constiintei, adica sa deschidem ochii la propriu si sa ne minunam de tot ce exista imprejur, prin forta simturilor dar si-a gandirii si ecoului ei emotional. Nu exista pe aceasta lume minune mai mare decat sa poti cuprinde macar un mic crampei din univers, si sa stai uimit, la el, vorba aceea ”ca prostul”, curios din ce-o fi facut, sau cum functioneaza.

De aici urmeaza o sumedenie de alcatuiri, unele care au de-a face cu felul in care creierul ”vede”, ca nu vede doar optic, respectiv percepe – prin ochi – radiatiile luminoase din (scuze pentru redundanta) spectrul vizibil. Vede si cortical, prin matricea de celule care refac ”imaginea” proiectata prin lentila cristalinului. Si vede si ”emotional” prin corelatele instantanee care ne pregatesc sa nimerim, ca acel tenisman sarb cunoscut anterior drept Djokovic, mingea la viteze uimitoare.

Dar urmeaza si unele care ne fac sa deosebim rau de bine, familiar de nefamiliar, prieten de non-prieten. Ne fac sa avem o metrica anume, incat sa nu calcam in strachini si – inclusiv cand intoxicati (sau cum ar spune unii prin Vaslui, lemn de beti) sa putem totusi perambula.

Ne mai fac sa putem vorbi, nu doar unii cu altii dar si noi cu noi insine in gand, sau – si mai groaznic – cu alte personaje pe care le-am intalnit pe drum si cu care ne imaginam o conversatie oarecare. Calitatea aceasta din urma sa cheama ”solipsism”.

Lobul nostru frontal, respectiv partea de substanta cenusie din doua parti specifice, mai exact cele pre-frontale, e foarte important insa pentru doua activitati cruciale:

1. Luarea deciziilor, si nu doar luarea lor dar si organizarea intr-o matrice optimizata incat sa putem judeca urmarile care au loc din, si prin, luarea lor.

2. Modularea dispozitiei incat nu doar luati separat, dar si impreuna, sa putem ”rezona” unii cu ceilalti, sa avem focus, sa formam obiceiuri, sa accesam si sa instrumentam amintiri.

Mai exact (1) este cortexul pre-frontal DL (dorsolateral), iar (2) este cortextul prefrontal M (medial).

Aici se uita, ca Mihai Voropchievici in rune, cercetatorii in neuro-stiinte de niste decenii incoace, cu scopul manifest de-a intelege de ce unii oameni e buni, dar altii rai, de ce unii oameni e tristi, dar altii nu, si de ce-a trecut Puiul autostrada, ca doar nu i-a lipsit nimic.

O expunere de legaturi intre cortextul pre-frontal DL, respectiv M, si restul creierului ti-ar ocupat toata pauza de masa si probabil ca te-ar plictisi ingrozitor. Sunt carti scrise despre asta, foloseste-ti creierul si deschide una, intr-o zi. Ce conteaza aici, in subiectul meu e legatura dintre DL-PFC, respectiv M-PFC, si nuca din perete.

Nuca din perete este amigdala, o structura veche, foarte performanta, un fel de pica para malaiata in gura lui natafleata cand vine vorba de amenintari si dusmani. Care iti poarta pica, ca n-au valoarea ta.

Daca un extraterestru ar avea un instrument gingas de masurat activitatea amigdalelor poporului, in acesti doi ani, ar vedea jdemii de puncte luminoase palpitand. Pentru ca, daca ne-a lovit undeva pandemia, este chiar aici, in locul unde se decide frica.

Frica informeaza.

Vine-odata un zvon ca a plecat din China un virus ucigas si la un semn deschisa-i calea. Faptul ca fiecare om are-o amigdala mai mult sau mai putin exersata face ca, independent de cultura, educatie sau alfabetism, acesta sa inceapa un lung proces (si imperfect ca deznodamant) prin care sa ”se prinda care-i smecheria”.

Asta inseamna o comunicare intensa intre amigdala si cortextul pre-frontal, atat cel dorso-lateral (DL), dar si cel medial (M). Mai ales conversatia cu cel din urma, daca ai citit pana aici, e de mare relevanta.

Pentru ca M-PFC are efect inhibitor, in mare masura, asupra amigdalei. Si face ca, si daca-ti e frica, sa poti continua, sa ai ratiune, sa poti opera cu informatii inalt emotionale, DAR si sa ai intelegere, omenie, compasiune pentru fratele tau om.

Efectul asupra DL-PFC, sau partea decizionala, este in mare parte facilitator. Oamenii, chiar si sub imperiul fricii, sunt capabili de decizii rationale. Se pot abtine de la mancare chiar daca le e foame, pot sa amane sa bea apa chiar daca le e sete, si vor putea conlucra, se vor putea organiza, vor putea avea precumpanire in ciuda emotiilor puternice, si-a alertelor bestiei anxietatii.

Ma-ta natura a avut totusi un simt pervers al umorului, prin aceea ca ti-a pus un ”buton de panica” apt sa scurt-circuiteze bruma ta de judecata. In amigdala exista un nucleu care se cheama BLA, sau amigdala bazo-laterala, care poate ”invinge” inhibitia M-PFC, respectiv instaura tirania incoerentei emotionale in luarea anumitor decizii, respectiv balanta anumitor hotarari.

BLA nu e doar o onomatopee, deci, emisa de un conte Dracula caricatural.

E si motivul pentru care, treptat, ai vazut din ce in ce mai multi semeni de-ai tai, odinioara oameni cu capul pe umeri, cum isi schimba treptat comportamentul. Ba chiar, unii dintre ei, au ajuns sa nu mai ”faca” sens deloc! Ba chiar s-o ia complet razna cu unele propuneri despre ce se intampla imprejurul nostru, care propuneri iau forma hazlie (dar toxica) a unui roman politist, sau cataclism al umanitatii.

Ca oamenii cred despre ei ca au liber arbitru nu e o noutate.

Il au, dar nu-l au. Isi apartin, dar nu sunt chiar independenti. Stimulii pe care-i primeste creierul nostru ne ”racordeaza” mereu la niste magistrale ale realitatii care, pe de o parte, ne aduna impreuna dar, pe de alta parte, ne si despart. Ne aduna in grupuri, ne despart in preferinte. Ne fac sa iubim fotbalul, dar sa uram echipa adversa. Ne fac sa cautam ciomagul, dar si pe tovarasul care ne tine spatele. E o intreprindere comportamentala veche pe cat de veche e specia, si are si particularitatea ca nu-i omeneasca deloc.

Orice specie sociala face acelasi lucru, fiecare pe cat de creativ se pricepe, de la orcas la marile felide sociale. Daca nu stii ce-or fi acelea felide treaba ta.

O rezultanta comuna a fortelor, cand oamenii stau mult in stress si incertitudine, este ca, aidoma experimentului cu electroliza, treptat vor migra spre anod, ori catod. Majoritatea zdrobitoare devin reci, irationali, intoleranti, cruzi, practica un egoism de supravietuire, incep aceeasi rutina cu dezgropatul de securi, inventatul de steaguri, coagularea imprejurul unui Imperator, sef de trib, imparat, marele sef de trib etc. Acestuia ii gasesc toate calitatile necesare sa conduca grupul spre o izbavinta. In acelasi timp in care invoca omenia se pot purta complet lipsit de vreuna.

Deodata ii vezi pe acestia ca masoara la tot pasul, ca niste masini de calcul oribile, variantele: pe partea stanga se moare mai mult, pe dreapta mai putin, hai s-o luam la dreapta, da-i dracu de morti.

Ii vezi cum calca pe cadavre, pe copii, pe bolnavi pe ciungi, ca doar viata trebuie sa mearga inainte.

Ii vezi cum din minti individuale adopta pozitia mintii colective, unde spun la unison cam aceleasi lucruri, repetate fidel din nou, si din nou, de parca sunt sub un fel de vraja. Nu e nicio vraja, si inca mai putina vrajeala. E doar transformarea mintii intr-o paradigma de stress, care impinge la regresia constiintei spre o forma defensiva – de fapt – in fata realitatii. Sa actionam impreuna!

Chiar daca imbecil si primitiv, sa actionam impreuna.

Sunt multe teorii sociologice ale comportamentului de gloata, de turma, de antilopa in marea migratiune.

Sa te gandesti ca, de fapt, chestii atat de mici ne-au permis sa devenim atat de mult, sa realizezi ca de fapt o parte foarte mica din creierul tau e capabila sa-ti influenteze destinul, asta ar trebui sa te smereasca.

Nu exista nimic divin, nu exista nimic inspirational, niciun citat capabil sa te scoata din transa. Doar o minuscula sansa, ca exercitiul empatic anterior, dimpreuna cu genele pe care le-ai mostenit, dar si introspectia periodica a premiselor tale ar putea sa-ti dea o sansa in plus.

Incat sa ramai deschis posibilitatii ca, unde se lupta doua comunitati, doua triburi adverse, trei lucruri s-ar putea petrece simultan: amandoua sa aiba dreptate, sau doar unul in dauna celuilalt, sau niciunul.

Metric, e clar ca scorul final e 2:1. Adica sunt sanse mai mari ca ambii, sau niciunul, au dreptate. Si totusi ne razboim.

Ne razboim pentru ca avem, dar n-avem, ”creier”. Avem in schimb o bestie oarba, veche evolutionar, care ne copleseste umanitatea in momente cheie”, a scris medicul pe pagina sa de Facebook.