Am luat cheia de pe masa si am pus-o in geanta.
— Mergem, i-am spus Irinei.
S-a uitat la mine.
— Sunteti sigura?
— Nu. Dar daca ma intorc acum acasa, n-o sa mai dorm inca trei ani.
Am iesit din cafenea putin dupa ora cinci.
Irina a insistat sa mergem cu masina ei.
Pe drum am incercat sa aflu mai multe.
— Cine este copilul din fotografie?
— O sa aflati.
— Irina, nu mai am 20 de ani. Nu-mi plac jocurile.
— Nu ma joc.
— Atunci spune-mi.
A strans volanul.
— Mihai mi-a cerut sa nu va spun inainte sa ajungem.
Am ras nervos.
— Mihai este mort.
— Stiu.
— Iar eu sunt sotia lui.
— Stiu si asta.
— Atunci spune-mi.
A tacut.
Am intors capul spre geam.
Eram furioasa pe ea.
Dar mai ales eram furioasa pe Mihai.
Pentru prima data de cand murise, eram furioasa pe el.
Am ajuns in fata unei case pe care nu o mai vazusem niciodata
Dupa aproape o ora, Irina a incetinit.
Intraseram intr-o localitate mica.
Case vechi.
Curti mari.
Pomi.
La un moment dat a oprit in fata unei porti albastre.
— Aici este.
Am scos plicul.
Adresa era aceeasi.
Mi-am amintit ce scrisese Mihai:
„Inainte sa intri, uita-te bine la numele de pe poarta.”
Am coborat.
Pe poarta era o placuta mica.
Un nume de familie.
Dumitrescu.
Nu-mi spunea nimic.
— Ar trebui sa cunosc numele?
Irina a ramas langa masina.
— Prenumele este important.
Pe cutia postala era scris cu pixul:
„Alexandru Dumitrescu”.
Am simtit ceva.
Nu stiam de unde.
Alexandru.
Am repetat numele in minte.
Apoi mi-am amintit.
Era unul dintre cele trei nume scrise pe spatele fotografiei din 1989.
— Barbatul din fotografie?
Irina a dat din cap.
— Da.
Alexandru era inca in viata
Am ramas privind poarta.
— Ai spus ca il asteapta pe Mihai de aproape 35 de ani.
— Da.
— Cum poate cineva sa astepte un om 35 de ani?
Irina n-a raspuns.
Am apasat soneria.
Nimic.
Am apasat din nou.
Dupa aproape un minut, usa casei s-a deschis.
A aparut un barbat in varsta.
Mergea incet, sprijinindu-se intr-un baston.
Cand s-a apropiat, s-a uitat intai la Irina.
Apoi la mine.
— Buna ziua.
— Buna ziua.
Irina a spus:
— Domnule Dumitrescu, ea este Elena.
Barbatul s-a oprit.
Chipul i s-a schimbat.
— Elena?
— Da.
A ramas cateva secunde fara sa spuna nimic.
Apoi a intrebat:
— Sotia lui Mihai?
Mi s-au inmuiat genunchii.
— De unde stiti cine sunt?
Alexandru a inchis ochii.
— Inseamna ca a venit ziua.
„Unde este Mihai?”
Aceasta a fost urmatoarea lui intrebare.
M-am uitat la Irina.
Nu puteam sa cred.
Omul chiar nu stia.
— Domnule Dumitrescu…
Mi s-a blocat vocea.
— Mihai a murit.
Barbatul n-a reactionat.
Pentru cateva secunde a ramas complet nemiscat.
— Cand?
— Aproape trei ani in urma.
A dat incet din cap.
Apoi s-a asezat pe banca de langa poarta.
— Stiam ca este bolnav.
Am intors capul spre Irina.
— Cum adica stia?
Alexandru a raspuns:
— Mi-a scris.
— Cand?
— Cu cateva luni inainte sa moara.
Simteam ca nu mai inteleg nimic.
— Si atunci de ce m-ati intrebat unde este?
Barbatul m-a privit.
— Pentru ca in ultima scrisoare mi-a spus ca va veni personal.
— Cand?
— Cand dumneavoastra veti implini 60 de ani.
Mi s-a facut pielea de gaina.
Totul incepuse in 1989
Am intrat in casa.
Alexandru ne-a dus intr-o sufragerie mica.
Pe un perete erau zeci de fotografii.
Intr-una dintre ele am recunoscut imediat copilul din fotografia lui Mihai.
Doar ca acum era adult.
— Este baiatul din fotografie?
Alexandru a zambit trist.
— Da. Fiul meu, Vlad.
M-am uitat spre Irina.
— Si Mihai ce legatura avea cu el?
Alexandru s-a asezat.
— Ii datora viata.
Am crezut ca nu aud bine.
— Cine cui?
— Mihai ii datora viata lui Vlad.
Apoi a inceput sa povesteasca.
In vara anului 1989, Mihai, Alexandru si Irina se cunoscusera prin serviciu.
Intr-o seara plecasera impreuna cu masina.
Vlad, care avea doar cativa ani, era cu tatal lui.
Pe drum avusesera un accident.
Masina iesise de pe carosabil.
Mihai fusese grav ranit.
Alexandru ramasese prins in masina.
Iar copilul fusese cel care atrasese atentia unor oameni aflati in apropiere.
— Vlad a iesit cumva din masina si a mers pana la sosea, mi-a spus Alexandru. Daca nu facea asta, poate nu ne gasea nimeni la timp.
M-am uitat la fotografia copilului.
— Mihai nu mi-a spus niciodata.
— Stiu.
Dar accidentul nu era secretul adevarat
Dupa accident, Mihai facuse o promisiune.
Alexandru trecea atunci printr-o perioada cumplita.
Sotia lui murise cu putin timp inainte.
Ramasese singur cu Vlad.
Iar accidentul il lasase luni intregi fara posibilitatea de a munci.
Mihai il ajutase.
Cu bani.
Cu alimente.
Cu tot ce putuse.
— De ce nu mi-a spus?
Alexandru a zambit.
— Pentru ca atunci nici nu va cunostea.
Avea dreptate.
Eu il cunoscusem pe Mihai abia anul urmator.
Dar ajutorul continuase si dupa ce ne casatoriseram.
Aici am simtit prima intepatura.
— Dupa ce ne-am casatorit?
— Da.
— Cat timp?
Alexandru a tacut.
— Aproape 12 ani.
Am simtit ca ma loveste ceva in piept.
Doisprezece ani.
In acei ani eu si Mihai numaraseram de multe ori fiecare leu.
Avuseseram doi copii.
Rate.
Facturi.
Probleme.
Si el trimisese bani unei familii despre care eu nu stiam nimic.
— Cat?
— Elena… a intervenit Irina.
— Vreau sa stiu.
Alexandru a spus:
— Nu sume mari. Cat putea.
M-am ridicat.
— Nu conteaza cat. Era sotul meu.
Eram furioasa.
Si aveam dreptul sa fiu.
Atunci Alexandru mi-a adus o cutie
A intrat intr-o alta camera si s-a intors cu o cutie metalica.
A pus-o pe masa.
— Mihai stia ca veti fi suparata.
— Ma cunostea bine.
— Tocmai de aceea a vrut sa vedeti asta.
A deschis cutia.
Inauntru erau zeci de plicuri.
Pe fiecare era trecut un an.
1991.
1992.
1993.
Si tot asa.
— Ce sunt?
— Banii pe care Mihai mi i-a trimis.
Am incremenit.
— Cum adica?
— Nu i-am cheltuit pe toti.
Dupa ce Alexandru isi revenise si incepuse din nou sa lucreze, incercase sa-i returneze banii.
Mihai refuzase.
Asa ca Alexandru ii pusese deoparte.
Mai tarziu ii investise intr-un cont.
— Pentru ce?
— Pentru ziua in care Mihai va avea nevoie de ei.
— Si a avut?
Alexandru a dat din cap.
— Da.
— Cand?
— Cand s-a imbolnavit.
Mihai refuzase din nou banii
Alexandru aflase despre boala.
Ii oferise tot ce stransese.
Dar Mihai refuzase.
— Mi-a spus ca tratamentul lui este asigurat si ca dumneavoastra aveti suficient pentru cheltuieli.
— Si atunci?
— Mi-a cerut altceva.
— Ce?
Alexandru s-a uitat spre Irina.
— Sa pastrez banii pentru dumneavoastra.
Am ramas fara cuvinte.
— Pentru mine?
— Da.
— De ce la 60 de ani?
Atunci Alexandru a zambit.
— Pentru asta trebuie sa cititi ultima scrisoare.
„La 60 de ani trebuia sa facem calatoria pe care ti-am promis-o”
Mi-a intins un plic.
Era scrisul lui Mihai.
L-am deschis.
„Elena, daca ai ajuns pana aici, probabil m-ai injurat deja de cateva ori.”
Am ras printre lacrimi.
Asa era.
„Stiu ca trebuia sa-ti spun despre Alexandru si Vlad. Am amanat. La inceput pentru ca nu stiam cum. Dupa aceea pentru ca trecusera prea multi ani si mi-a fost rusine ca nu ti-am spus de la inceput.”
Am continuat.
„Dar banii pe care i-am dat nu au lipsit niciodata de la copii si nu au fost luati din economiile noastre. Au fost din lucrarile suplimentare pe care le faceam.”
Mi-am amintit.
Ani intregi Mihai lucrase uneori sambata.
Imi spunea ca vrea sa avem o rezerva.
O parte din acei bani ajunsesera la Alexandru.
„Stiu ca tot trebuia sa-ti spun. Si imi pare rau ca afli acum.”
Apoi am ajuns la explicatia pe care o asteptam.
„Iti amintesti ca atunci cand aveai 35 de ani mi-ai spus ca la 60 vrei sa nu mai strangi bani pentru altii si sa vezi lumea?”
Am inceput sa plang.
Imi aminteam.
Fuseseram la mare.
Copiii erau mici.
Statuseram pe plaja seara.
Eu ii spusesem:
— La 60 de ani vreau sa plecam o luna prin Europa. Fara copii, fara serviciu, fara sa ne uitam la ceas.
Mihai rasese.
— La 60 te duc unde vrei tu.
Uitasem complet.
El nu.
De aceea trebuia sa primesc totul la 60 de ani
In scrisoare continua:
„Daca eu nu mai sunt atunci, nu vreau ca promisiunea sa moara odata cu mine.”
Nu mai vedeam bine randurile.
„Banii pe care Alexandru a insistat sa mi-i dea inapoi sunt ai tai. Adauga-i la ce ai tu si fa acea calatorie.”
Am pus scrisoarea jos.
— Cati bani sunt?
Alexandru mi-a spus suma.
Era suficienta pentru o calatorie lunga.
Poate chiar pentru mai multe.
Dar in acel moment suma nu conta.
Conta faptul ca Mihai isi amintise o conversatie pe care eu o uitasem de 25 de ani.
Mai ramanea o intrebare
— De ce telefonul?
M-am uitat la Irina.
— De ce ti-a dat telefonul lui?
Irina a raspuns:
— Pentru ca voia ca primul mesaj sa vina de pe numarul lui.
— Stia ca o sa ma sperii.
— Da.
— Frumos din partea lui.
Am ras.
Irina a zambit.
— Mi-a spus exact: „O sa ma injure vreo zece minute, dar dupa aia o sa raspunda.”
Am ras si mai tare.
— Ma cunostea.
— Foarte bine.
Dar cine era Irina?
Intrebarea ramasese.
— Tot nu mi-ai explicat de ce tu.
Irina s-a uitat spre fotografia din 1989.
— Pentru ca eu eram sora sotiei lui Alexandru.
Am inteles.
Femeia care murise inainte de accident fusese sora ei.
Vlad era nepotul Irinei.
Dupa accident, ea ii ajutase pe Alexandru si pe copil.
Asa il cunoscuse pe Mihai.
— Si dupa aceea?
— Viata ne-a dus in directii diferite. Dar am mai pastrat legatura din cand in cand.
Cu ani mai tarziu ajunsese sa lucreze la spitalul unde fusese internat Mihai.
Se intalnisera din intamplare.
Atunci Mihai ii ceruse ajutorul.
— De ce nu i-a cerut lui Alexandru?
— Pentru ca voia ca el sa fie ultima parte a surprizei.
Inainte sa plec, Alexandru m-a intrebat ceva
— Elena, pot sa va intreb un lucru?
— Sigur.
— Il urati pentru ca nu v-a spus?
M-am uitat spre fotografia lui Mihai din 1989.
Era tanar.
Cu parul des.
Cu zambetul pe care il stiam.
— Sunt suparata pe el.
Alexandru a zambit.
— Asta nu am intrebat.
Am zambit si eu.
— Nu. Nu-l urasc.
— Bine.
— Dar daca exista ceva dupa moarte, cand il intalnesc, avem o discutie serioasa.
Alexandru a inceput sa rada.
— Cred ca se asteapta.
Am plecat acasa cu telefonul lui Mihai
Irina mi l-a dat.
— Este al dumneavoastra acum.
In masina l-am pornit.
Aproape totul fusese sters.
Dar exista un singur fisier video.
Data era cu sase zile inainte sa moara.
Am apasat.
A aparut Mihai.
Era in salon.
Slab.
Obosit.
Dar zambea.
„La multi ani, Elena.”
Am oprit filmarea.
Nu puteam.
Irina conducea fara sa spuna nimic.
Dupa cateva minute am pornit din nou.
„Daca vezi filmarea asta, ai 60 de ani. Iar daca te cunosc, probabil ai spus deja ca esti prea batrana sa pleci o luna de acasa.”
Am ras printre lacrimi.
„Nu esti.”
A respirat greu.
„Mi-as fi dorit sa merg cu tine. Dar daca nu pot, vreau sa mergi oricum.”
Apoi a spus ceva ce nu voi uita niciodata:
„Nu transforma faptul ca eu am murit in motivul pentru care tu incetezi sa traiesti.”
Am oprit din nou filmarea.
Doua luni mai tarziu mi-am facut bagajul
Andreea a crezut ca glumesc cand i-am spus.
— Mama, singura?
— Nu chiar.
— Cu cine?
Am ridicat telefonul lui Mihai.
— Cu taica-tu.
A inceput sa planga.
I-am povestit tot.
Despre accident.
Despre Alexandru.
Despre Vlad.
Despre bani.
Despre promisiune.
Si despre filmare.
Copiii mei au vazut-o si ei.
In primavara aceea am plecat.
Nu pentru o luna.
Pentru trei saptamani.
Atat am avut curaj prima data.
Am ajuns in locuri despre care vorbisem cu Mihai ani intregi.
Intr-o seara m-am asezat la o cafenea si am deschis din nou filmarea.
De data aceea am putut s-o vad pana la capat.
Ultimele cuvinte erau pentru aniversarea mea
La sfarsit, Mihai se uitase direct spre camera.
„Elena, nu stiu daca exista vreo metoda buna de a spune adio.”
A facut o pauza.
„Asa ca nu-ti spun adio.”
Apoi a zambit.
„Iti spun doar atat: La multi ani. Si du-te sa vezi lumea.”
Am stat mult timp cu telefonul in mana.
In jurul meu oamenii vorbeau, radeau, isi beau cafeaua.
Iar pentru prima data dupa aproape trei ani nu m-am simtit vinovata ca eram bine.
Am inteles atunci de ce Mihai ma obligase sa astept pana la 60 de ani.
Nu voia sa-mi lase inca o amintire despre moartea lui.
Voia sa-mi lase ceva pentru viata mea.
La aniversarea mea de 60 de ani am crezut ca primesc cel mai infricosator mesaj din viata mea de pe numarul unui om mort. De fapt, era ultimul cadou de ziua mea de la sotul cu care traisem 34 de ani.
Iar mesajul acela inca este in telefon.
„Nu te speria. Sunt eu. Trebuie sa-ti spun ceva.”
Acum, cand il citesc, nu ma mai sperie.
Zambesc.
Pentru ca stiu cine era, de fapt, acel „eu”.
Era Mihai.
Nu pentru ca el trimisese mesajul.
Ci pentru ca pregatise, cu aproape trei ani inainte, tot ce urma sa vina dupa el.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
