M-am uitat din nou la document.
Numele lui Mihai era scris in partea de sus.
Imediat sub el aparea un alt nume.
Ion Popescu.
Tatal lui Mihai.
Am ridicat privirea spre femeie.
— Asta este socrul meu.
— Stiu.
— De unde il cunoasteti?
Femeia nu mi-a raspuns imediat.
S-a asezat in fata mea si si-a impreunat mainile.
— Cred ca ar trebui sa-l sunati pe Mihai.
— Nu.
— Doamna…
— Am venit pana aici pentru ca sotul meu m-a mintit. Nu-l sun inainte sa aflu de ce.
Femeia a oftat.
— Atunci trebuie sa incep cu mine.
— Va ascult.
A facut o pauza.
— Ma numesc Simona.
Am asteptat.
— Si sunt sora lui Mihai.
Am inceput sa rad.
Nu pentru ca era amuzant.
Ci pentru ca mi se parea absurd.
— Mihai nu are sora.
— Stiu ca asta v-a spus.
— Este singur la parinti.
— Nu.
— Sunt casatorita cu el de 16 ani.
— Stiu.
— I-am cunoscut parintii.
— Stiu si asta.
— Atunci nu inteleg.
Simona s-a uitat la fotografia de pe masa.
— Nici Mihai n-a stiut de mine pana acum sase luni.
Totul incepuse dupa moartea tatalui lui Mihai
Socrul meu murise cu aproape un an inainte.
Fusese o perioada grea pentru toata familia.
Dupa inmormantare, Mihai se ocupase de acte, de lucrurile ramase in apartamentul parintilor si de tot ce mama lui nu mai avea puterea sa rezolve singura.
Crezusem ca totul se incheiase.
Nu se incheiase.
— Dupa cateva luni, Mihai a primit o scrisoare, mi-a spus Simona.
— De la dumneavoastra?
— Da.
— Cum stiati unde locuieste?
— Il cautam de mult.
Am simtit cum ma cuprinde din nou furia.
— Si de ce nu mi-a spus nimic?
— Asta trebuie sa-l intrebati pe el.
— Va intreb pe dumneavoastra ce s-a intamplat.
Simona a deschis dosarul.
Inauntru erau copii dupa certificate, scrisori vechi si cateva fotografii.
A scos una.
In fotografie era socrul meu.
Mult mai tanar.
Langa el se afla o femeie pe care nu o cunosteam.
In bratele ei era un copil.
— Eu sunt copilul, mi-a spus Simona.
Tatal lui Mihai avusese o relatie inainte de casatorie
Povestea era mai simpla decat imi imaginasem si, tocmai de aceea, mai greu de acceptat.
Cu cativa ani inainte sa o cunoasca pe mama lui Mihai, Ion avusese o relatie cu mama Simonei.
Se despartisera inainte ca el sa afle ca femeia era insarcinata.
— Mama i-a spus mai tarziu?
— Da.
— Si el stia ca are o fiica?
Simona a dat din cap.
— Stia.
— Mihai nu stia?
— Nu.
— Soacra mea?
Simona a tacut.
Am inteles.
— Ea stia.
— Da.
M-am ridicat de pe scaun.
Dintr-odata, apartamentul mi s-a parut prea mic.
— Toata lumea stia in afara de Mihai?
— Nu toata lumea. Doar parintii lui si cateva rude mai in varsta.
— Si au tacut zeci de ani?
— Da.
Simona nu venise sa ceara bani
Asta fusese si prima suspiciune a lui Mihai.
Cand primise scrisoarea, crezuse ca femeia aparuta dupa moartea tatalui sau urma sa revendice ceva.
O parte din mostenire.
Apartamentul.
Bani.
Dar Simona nu ceruse nimic.
— Atunci de ce l-ati cautat?
— Pentru ca mama mea murise cu doi ani inainte.
— Si?
— In lucrurile ei am gasit scrisorile tatalui nostru.
A spus „tatal nostru”.
Cuvintele acelea mi s-au parut ciudate.
— Vreti sa spuneti ca socrul meu tinea legatura cu dumneavoastra?
— Din cand in cand.
— Mihai nu stia nimic.
— Nu.
— De ce?
Simona a ridicat din umeri.
— Pentru ca adultii au uneori impresia ca daca ascund un lucru suficient de mult, el inceteaza sa existe.
M-am gandit imediat la sotul meu.
Exact asta facea si el cu mine.
Atunci am intrebat despre cheia cu numarul 14
— De ce are Mihai cheia apartamentului?
— Pentru ca i-am dat-o.
— De ce?
— In ultimele luni m-a ajutat.
— Cu ce?
Simona a aratat spre dosar.
— Cu toate astea.
Incercau sa puna cap la cap povestea tatalui lor.
Sa afle ce se intamplase.
Sa verifice anumite documente.
Sa vorbeasca cu doua rude care inca traiau.
Dar nu acesta era motivul pentru care Mihai venea atat de des.
— Atunci care este?
Simona a ezitat.
— Mama dumneavoastra soacra.
Am incremenit.
— Ce legatura are ea?
— Mult mai mare decat credeti.
Mihai incerca sa-si convinga mama sa spuna adevarul
Dupa ce aflase despre Simona, Mihai mersese direct la mama lui.
La inceput, femeia negase.
Apoi, cand Mihai ii aratase documentele, recunoscuse.
Stia de existenta Simonei inca de la inceputul casniciei.
Ion ii povestise.
— Si de ce nu i-au spus lui Mihai?
— Pentru ca au facut un pact.
— Ce pact?
— Sa tina trecutul separat de familia lor.
Mi s-a facut pielea de gaina.
— Adica sa pretinda ca Simona nu exista.
— Cam asa.
Simona nu parea furioasa.
Asta m-a surprins cel mai tare.
— Nu ii urati?
— Am avut timp pentru toate sentimentele. Inclusiv pentru ura.
Apoi a adaugat:
— Acum nu mai vreau decat adevarul.
Dar Mihai ii promisese mamei lui ca nu-mi va spune nimic
Aici am simtit ca ma infurii din nou.
— Poftim?
— Mama lui l-a rugat sa nu va spuna pana nu hotarasc ce fac.
— Si Mihai a acceptat?
— Da.
— Timp de sase luni?
— Da.
Am inceput sa ma plimb prin camera.
Dintr-odata, toate lucrurile din ultimele luni aveau o explicatie.
Intarzierile.
Telefonul tinut cu ecranul in jos.
Drumurile despre care nu vorbea.
Cheia.
Dar un lucru continua sa nu aiba sens.
— De ce facea dus imediat cand ajungea acasa?
Simona s-a uitat surprinsa la mine.
— Dus?
— Da.
Apoi a inceput sa zambeasca.
— Asta chiar nu are nicio legatura cu mine.
N-am gasit nimic amuzant.
— Atunci cu ce are?
— Cu apartamentul.
— Nu inteleg.
— Il renovez.
Mi-a aratat holul.
Abia atunci am observat o folie de protectie si cateva cutii cu materiale intr-un colt.
— Mihai m-a ajutat dupa serviciu. A dat jos tapet, a slefuit peretii, a mutat mobila. Pleca de aici plin de praf.
Am inchis ochii.
Trei luni imi imaginasem parfum strain.
In realitate, omul mirosea probabil a glet.
Dar asta nu insemna ca totul era in regula
— Simona, faptul ca nu ma insala nu sterge sase luni de minciuni.
— Stiu.
— De ce il aparati?
— Nu-l apar.
Apoi mi-a spus ceva ce n-am uitat:
— Eu am crescut cu un tata care m-a tinut ascunsa. Nu cred ca oamenii pe care ii iubim trebuie ascunsi ca sa-i protejam pe altii.
Am ramas tacuta.
— Atunci de ce ati acceptat sa nu stiu?
Simona si-a coborat privirea.
— Aici am gresit si eu.
In acel moment s-a auzit cheia in usa
Am inghetat.
Simona s-a uitat la ceas.
— Nu trebuia sa vina acum.
Usa s-a deschis.
Mihai a intrat.
Avea in mana doua sacose.
Cand m-a vazut, s-a oprit.
Apoi privirea i-a coborat spre cheia cu numarul 14, pe care o lasasem pe masa.
— Adriana…
— Da.
A lasat sacosele jos.
— Lasa-ma sa explic.
— De data asta nu mai trebuie.
S-a uitat spre Simona.
— I-ai spus?
— Da.
Mihai si-a trecut mana peste fata.
— Imi pare rau.
— Si mie.
— Pentru ce?
— Pentru ca timp de cateva ore am fost convinsa ca ai o amanta.
A ramas cu gura intredeschisa.
— Ce?
Am aratat spre pantofii Simonei.
— Cheie secreta. Apartament. Femeie. Intarzieri. Telefon ascuns. Ce ai fi crezut tu?
Mihai n-a raspuns.
— Exact.
Apoi am scos fotografia de pe masa
— De cand a fost facuta?
Mihai a privit fotografia cu el si Simona.
— Acum doua luni.
— De ce ati facut-o?
Simona a raspuns:
— A fost prima fotografie pe care am facut-o vreodata cu fratele meu.
Atunci m-a lovit cu adevarat.
Pentru mine era fotografia care imi confirmase o presupusa aventura.
Pentru ei era prima dovada ca doi oameni care traisera zeci de ani fara sa stie unul de celalalt se gasisera.
Am plecat acasa impreuna
In masina n-am vorbit aproape deloc.
Cand am ajuns, Mihai s-a asezat la masa din bucatarie.
— Poti sa tipi la mine daca vrei.
— Nu vreau sa tip.
— Atunci spune ceva.
M-am asezat in fata lui.
— Vreau sa inteleg un lucru.
— Orice.
— De ce mi-ai spus ca daca vreau sa mai avem o casnicie trebuie sa uit de cheie?
Mihai si-a coborat privirea.
— Pentru ca eram speriat.
— De mine?
— De ce urma sa se intample daca totul iesea la suprafata.
— Si ai crezut ca amenintandu-ma rezolvi problema?
— Nu. Am spus cea mai proasta propozitie posibila.
— Aici suntem de acord.
Adevarul era ca Mihai se simtea prins intre trei femei
Mama lui ii cerea sa pastreze secretul.
Sora pe care abia o cunoscuse incerca sa afle adevarul despre propriul trecut.
Iar acasa eram eu.
Sotia lui.
Persoana careia ar fi trebuit sa-i poata spune macar atat:
„Se intampla ceva in familia mea. Nu pot sa-ti dau toate detaliile inca, dar nu este vorba despre alta femeie.”
Atat ar fi fost suficient.
Nu aveam nevoie sa citesc documentele Simonei.
Nu aveam nevoie sa-i aflu secretele.
Aveam nevoie ca sotul meu sa nu ma faca sa ma indoiesc de propria casnicie.
Doua zile mai tarziu am cunoscut-o din nou pe Simona
De data aceasta nu am intrat in apartamentul 14 pe ascuns.
Mihai m-a dus acolo.
Simona facuse cafea.
Am stat aproape trei ore.
Mi-a povestit despre viata ei.
Despre mama ei.
Despre anii in care stia ca undeva exista un frate mai mic, dar nu stia daca acesta auzise vreodata de ea.
La un moment dat am intrebat-o:
— De ce nu l-ati cautat mai devreme?
— Pentru ca tata m-a rugat sa nu o fac cat timp traieste.
— Si ati acceptat?
— Da.
A zambit trist.
— In familia asta am fost cu totii foarte buni la pastrat secrete.
Cel mai greu a fost pentru mama lui Mihai
La inceput a refuzat sa o intalneasca pe Simona.
Spunea ca nu mai are rost.
Ca trecutul trebuie lasat acolo unde este.
Dar Mihai nu mai era dispus sa continue minciuna.
— Mama, Simona exista indiferent daca deschizi sau nu usa.
Au trecut aproape doua luni pana cand cele doua femei s-au intalnit.
Eu n-am fost acolo.
Nici Mihai.
Au vrut sa vorbeasca singure.
Dupa aproape doua ore, Simona l-a sunat.
— E bine? a intrebat Mihai.
— Da.
— V-ati certat?
— Putin.
— Si acum?
Simona a ras.
— Acum mama ta ma obliga sa mananc.
Am ras pentru prima data de cand incepuse toata povestea.
Au trecut sapte luni de atunci
Cheia cu numarul 14 exista inca.
Dar nu mai sta ascunsa intr-un sertar.
Este in acelasi suport in care tinem toate cheile.
Uneori Mihai merge la Simona.
Uneori merg si eu.
Apartamentul este acum renovat.
Iar fotografia pe care am gasit-o cu fata in jos sta intr-o rama in sufragerie.
Mai exista una langa ea.
In cea de-a doua suntem trei.
Eu, Mihai si Simona.
Nu am uitat insa ziua in care am deschis usa apartamentului 14
Pentru cateva minute am fost convinsa ca descoperisem o alta femeie in viata sotului meu.
Intr-un fel, chiar descoperisem una.
Doar ca nu era amanta lui.
Era sora lui.
O sora despre care nici el nu stiuse aproape toata viata.
Si poate ca acesta este lucrul pe care l-am inteles cel mai bine dupa tot ce s-a intamplat.
Secretele de familie nu dispar atunci cand oamenii refuza sa vorbeasca despre ele. Uneori trec dintr-o generatie in alta, pana cand cineva are curajul sa deschida usa.
Iar in cazul nostru, totul a inceput cu o cheie mica pe care era scris un singur numar:
14.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
