— Petre, am primit scrisoarea lui Andrei.
La celalalt capat al telefonului s-a facut liniste.
Doamna Maria tinea telefonul atat de strans, incat ii albisera degetele.
— Dupa 18 ani, cred ca este timpul sa-mi spui ce i-ai facut fiului meu.
Eu eram inca in curte.
Tineam capacul cutiei intr-o mana si nu stiam daca sa plec sau sa raman.
Mai aveam colete de livrat.
Dar in fata mea era o femeie care tocmai aflase ca fiul pe care il credea disparut din viata ei incercase, de fapt, sa se intoarca.
Maria a pus telefonul pe difuzor.
— Maria, nu stiu ce ti-a scris Andrei.
— Ba stii.
— Nu.
— Atunci de ce ai tacut cand i-am spus numele?
Petre n-a raspuns.
— Ai fost aici in ziua in care s-a intors?
— Au trecut atatia ani…
— Ai fost sau nu?
— Da.
Maria s-a sprijinit de masa.
— L-ai vazut?
Din telefon s-a auzit un oftat.
— Da.
Maria a inchis ochii
Cred ca pana in momentul acela mai sperase ca intelesese gresit scrisoarea.
— A venit la mine?
— Da.
— Si tu nu mi-ai spus?
— Lasa-ma sa-ti explic.
— De 18 ani te intreb daca stii ceva despre el!
Vocea femeii s-a frant.
— De 18 ani!
Petre a tacut.
— Ce i-ai spus?
— Maria…
— Ce i-ai spus copilului meu?
Atunci barbatul a raspuns:
— I-am spus sa te lase in pace.
Maria s-a asezat.
— De ce?
— Pentru ca te vazusem cum erai dupa ce plecase.
— Si asta iti dadea dreptul sa hotarasti in locul meu?
— Nu.
— Atunci de ce ai facut-o?
Petre a spus ceva ce a facut-o pe Maria sa taca.
— Pentru ca eu am fost unul dintre motivele pentru care a plecat prima data.
Cearta de acum 18 ani nu fusese doar intre mama si fiu
Maria mi-a povestit mai tarziu ce se intamplase.
Andrei avea 27 de ani.
Voia sa plece din Sibiu impreuna cu femeia pe care o iubea.
O chema Daniela.
Maria nu fusese de acord.
Nu pentru ca nu o placea pe fata.
Ci pentru ca Andrei voia sa vanda partea lui dintr-un mic atelier pe care il avea impreuna cu unchiul Petre.
Atelierul fusese pornit cu ani in urma de tatal lui Andrei.
Dupa moartea acestuia, Petre il ajutase pe nepot sa-l tina in picioare.
Maria vedea atelierul ca pe singurul lucru ramas de la sotul ei.
Andrei il vedea ca pe ceva care il tinea legat de o viata pe care nu si-o mai dorea.
In seara in care se certasera, Maria ii spusese:
— Daca pleci acum si arunci tot ce a construit tatal tau, sa nu te astepti sa te astept cu bratele deschise cand te razgandesti.
Andrei raspunsese:
— Atunci poate ca n-o sa ma mai intorc niciodata.
Si plecase.
Maria crezuse ca acelea fusesera ultimele cuvinte dintre ei.
Nu fusesera.
Petre il cautase pe Andrei dupa plecare
Nu ca sa-i impace.
Ci pentru atelier.
Andrei voia banii pentru partea lui.
Petre nu-i avea.
In loc sa-i spuna adevarul Mariei, ii spusese lui Andrei ca atelierul avea datorii si ca partea lui aproape ca nu mai valora nimic.
Andrei acceptase in cele din urma o suma mult mai mica si plecase definitiv.
— L-ai mintit? l-a intrebat Maria la telefon.
— Da.
— Si mie ce mi-ai spus?
— Ca Andrei a renuntat singur.
Maria si-a pus mana pe frunte.
— Doamne…
— Am gresit.
— Nu. Ai facut mai mult decat sa gresesti.
Petre nu s-a aparat.
— Stiu.
Dar cea mai mare minciuna venise trei ani mai tarziu
Andrei se intorsese in Sibiu.
Daniela era insarcinata.
Ana urma sa se nasca peste cateva luni.
Andrei voia sa vorbeasca cu mama lui.
Nu pentru atelier.
Nu pentru bani.
Voia doar sa-i spuna ca urma sa devina bunica.
Ajunsese pana in fata portii.
Atunci il vazuse pe Petre iesind din curte.
— A vorbit cu tine? a intrebat Maria.
— Da.
— Ce ti-a spus?
— Ca vrea sa te vada.
— Si tu?
Petre a tacut.
— Ce i-ai spus?
— Ca ar fi mai bine sa plece.
— De ce?
— Pentru ca tu abia incepusesi sa-ti revii.
— Nu hotarai tu daca imi revenisem!
— Stiu.
— Ce altceva i-ai spus?
Petre n-a raspuns.
Maria aproape a strigat:
— Ce i-ai spus, Petre?
— Ca nu mai vrei sa auzi de el.
Maria a scapat telefonul pe masa.
Pentru cateva secunde n-a spus nimic
Se uita in gol.
Apoi a luat din nou telefonul.
— I-ai spus copilului meu ca eu nu vreau sa-l mai vad?
— Da.
— Desi eu te intrebam de el?
— Da.
— Desi stiai ca il astept?
— Maria, eu am crezut ca…
— Nu mai spune ce ai crezut.
A inchis.
Telefonul a ramas pe masa.
Maria plangea in tacere.
Eu ma simteam ca un intrus.
— Doamna Maria, cred ca ar trebui sa…
— Mai stai un minut.
M-am oprit.
— Te rog.
M-am asezat pe scaunul de langa masa.
Mai ramanea insa o intrebare
— Daca fiul dumneavoastra a aflat ca unchiul l-a mintit, de ce nu v-a cautat dupa aceea?
Maria s-a uitat la scrisoare.
— Asta incerc sa aflu.
A continuat sa citeasca.
Eu nu mai citeam peste umarul ei.
Era scrisoarea unui fiu catre mama lui.
Nu mai era treaba mea.
Dupa cateva minute, Maria a ridicat capul.
— A aflat.
— Despre Petre?
— Da.
— Cand?
— Acum trei ani.
Era exact perioada despre care Andrei scrisese ca trecuse de doua ori prin fata portii.
— Atunci de ce n-a intrat?
Maria si-a sters ochii.
— Pentru ca ii era rusine.
— Dupa atatia ani?
— Nu doar fata de mine.
Andrei ii ascunsese si el ceva mamei sale
Dupa plecare, viata lui nu mersese asa cum isi imaginase.
Relatia cu Daniela trecuse prin ani grei.
Schimbasera mai multe orase.
Andrei avusese slujbe diferite.
Uneori castigase bine.
Alteori abia se descurcasera.
Dar cel mai greu ii fusese sa accepte ca, pe masura ce treceau anii, intoarcerea devenea tot mai dificila.
In primul an isi spusese ca se va intoarce cand Maria isi va cere iertare.
In al doilea, ca se va intoarce cand va avea bani.
Apoi cand Ana va fi mai mare.
Apoi de Craciun.
Apoi la primavara.
Si asa trecusera anii.
In scrisoare, Andrei ii marturisea:
„La inceput am crezut minciuna altcuiva. Dupa aceea am inceput sa ma ascund in spatele ei, pentru ca era mai usor decat sa recunosc ca si eu am fost prea mandru sa ma intorc.”
Maria a citit propozitia de cateva ori.
— Incapatanat, a soptit.
Apoi a zambit printre lacrimi.
— Exact ca mine.
Dar de ce trimisese Ana coletele?
Raspunsul era la sfarsitul scrisorii.
Andrei pastrase ani intregi o cutie cu obiecte din casa copilariei.
Lucruri pe care le luase cand plecase.
Lucruri pe care Maria i le daruise.
Lucruri care ii aminteau de tatal lui.
Ana crescuse vazand cutia.
Stia ca tatal ei avea o mama in Sibiu.
Dar nu o cunoscuse niciodata.
Cu trei luni inainte, Ana gasise scrisoarea.
— Fara sa stie tatal ei?
Maria a continuat sa citeasca.
Apoi a dat din cap.
— La inceput, da.
Ana il convinsese ulterior pe Andrei sa-i permita sa trimita lucrurile inapoi.
Nu toate odata.
Cate unul in fiecare saptamana.
— De ce?
Maria a gasit explicatia intr-un biletel separat, scris de Ana.
„Tata mi-a spus ca daca va trimitem totul odata, o sa aruncati cutia fara sa o deschideti. Eu i-am spus ca daca va trimit cate un lucru in fiecare vineri, poate intr-o zi o sa vreti sa stiti cine vi le trimite.”
Maria a inceput sa rada.
Plangea si radea in acelasi timp.
— Desteapta fata.
Ultima pagina continea un numar de telefon
Sub el scria:
„Este numarul Anei. Ea a vrut sa faca primul pas. Daca vrei sa ne auzi vocea, sun-o. Daca nu vrei, vom intelege.”
Maria s-a uitat la telefon.
Apoi la mine.
— Ce fac?
Am zambit.
— Doamna Maria, eu livrez colete. Aici chiar nu stiu ce sa va spun.
A zambit si ea.
— Dar daca ai fi in locul meu?
M-am gandit la ce-mi spusese cu o saptamana inainte.
„S-o suni pe mama ta.”
Asa ca i-am raspuns:
— As suna.
Maria a format numarul.
A raspuns dupa trei apeluri
— Alo?
Era vocea unei fete.
Maria nu putea vorbi.
— Alo?
Femeia si-a dus mana la gura.
Apoi a reusit sa spuna:
— Ana?
La celalalt capat s-a facut liniste.
— Da.
— Sunt…
Maria s-a oprit.
Nu stia cum sa se prezinte.
Bunica?
Maria?
Mama tatalui ei?
N-a mai fost nevoie.
Fata a spus:
— Stiu cine sunteti.
Maria a inceput din nou sa planga.
— Tu ai trimis coletele?
— Da.
— De ce?
— Pentru ca m-am saturat sa-l vad pe tata uitandu-se la pozele casei dumneavoastra si spunand ca „intr-o zi” o sa vina.
Maria a zambit.
— Si unde este tatal tau?
A urmat o pauza.
— Langa mine.
Maria s-a ridicat de pe scaun
— Este acolo?
— Da.
— Ma aude?
— Da.
Femeia a inchis ochii.
— Atunci da-mi-l.
Am vrut sa plec.
Maria mi-a facut semn sa mai astept.
Am auzit miscare la celalalt capat.
Apoi o voce de barbat.
— Mama?
Maria si-a acoperit gura cu mana.
Au trecut cateva secunde.
— Andrei…
Atat.
Dupa 18 ani, primele lor cuvinte au fost doar doua.
„Mama.”
„Andrei.”
Restul nu l-am mai auzit.
Am luat cutia goala si am iesit incet pe poarta.
Credeam ca pentru mine povestea se terminase acolo
Nu s-a terminat.
Vinerea urmatoare aveam din nou o livrare pe strada doamnei Maria.
Nu pentru ea.
Pentru un vecin.
Cand am trecut prin fata portii verzi, era deschisa.
In curte se afla o masina pe care nu o mai vazusem.
Maria era la o masa.
In fata ei statea un barbat.
L-am recunoscut imediat din fotografie.
Andrei.
Langa el era fata de 16 ani.
Ana.
Maria m-a vazut pe strada.
S-a ridicat.
— Catalin!
M-am oprit.
— Vino putin!
Am intrat pana la poarta.
Andrei s-a ridicat si el.
— Dumneavoastra sunteti curierul?
— Se pare ca da.
Mi-a intins mana.
— Multumesc ca ati ramas cu mama.
— N-am facut mare lucru.
Maria a intervenit:
— Ba ai facut.
Andrei venise cu o zi inainte
Nu rezolvasera 18 ani intr-o singura conversatie.
Nici nu incercasera.
Se certasera.
Plansesera.
Isi reprosasera lucruri.
Apoi tacusera.
Dupa aceea Maria ii facuse mancarea pe care o iubea cand era copil.
— Si Petre? am intrebat.
Maria a devenit serioasa.
— Am vorbit si cu el.
— Cum a fost?
— Greu.
Petre recunoscuse tot.
Inclusiv faptul ca atelierul valorase mai mult decat ii spusese lui Andrei.
Nu mai exista insa nicio modalitate simpla de a repara ce facuse.
Atelierul fusese vandut intre timp.
Banii fusesera investiti si cheltuiti de-a lungul anilor.
Andrei nu voia sa transforme reintoarcerea lui intr-o lupta pentru bani.
— O sa rezolvam separat lucrurile astea, mi-a spus. Acum am venit pentru mama.
Maria l-a privit.
— Si pentru sarmale.
Andrei a inceput sa rada.
— Si pentru sarmale.
Ana a fost cea care a reparat primul fir
Fata statea langa bunica pe care abia o cunoscuse.
Pe masa era cana veche din primul colet.
Maria pusese flori in ea.
— Tu ai avut ideea cu vinerea? am intrebat-o.
Ana a zambit.
— Da.
— De ce vinerea?
— Pentru ca tata mi-a spus ca bunica facea prajituri vinerea cand era el copil.
Maria a intors capul spre fiul ei.
— Mai tii minte?
— Tin minte mai multe decat crezi.
Maria nu i-a raspuns.
Doar i-a pus mana peste mana.
De atunci am mai trecut de multe ori pe strada aceea
Uneori poarta este inchisa.
Alteori Maria sta in curte.
Andrei nu s-a mutat inapoi in Sibiu.
Are viata lui.
Dar vine.
Nu in fiecare saptamana.
Nu atat de des pe cat si-ar dori Maria.
Dar vine.
Iar Ana vorbeste cu bunica aproape zilnic.
Intr-o zi, Maria m-a oprit cand treceam pe strada.
— Catalin!
— Da?
— Mai tii minte ce ti-am spus atunci?
— Ce anume?
— S-o suni pe mama ta.
Am zambit.
— O sun.
— Bine.
Apoi s-a uitat spre casa.
— Eu am pierdut 18 ani crezand ca mai avem timp sa ne impacam candva.
A facut o pauza.
— „Candva” e un cuvant periculos.
Am ramas cu vorbele ei in minte.
In 12 ani de curierat am livrat mii de colete
Unele contineau haine.
Altele telefoane, carti, cadouri sau lucruri comandate de pe internet.
Pe majoritatea le uit pana la sfarsitul zilei.
Dar coletele de vineri de la poarta verde nu cred ca le voi uita vreodata.
Pentru ca in ultimul nu fusese doar o scrisoare.
Fusese un drum inapoi intre doi oameni care petrecusera 18 ani asteptand fiecare ca celalalt sa faca primul pas.
Iar primul pas nu l-a facut niciunul dintre ei.
L-a facut o fata de 16 ani care s-a saturat sa auda cuvantul „candva”.
Uneori nu distanta ii tine pe oameni despartiti ani intregi, ci orgoliul, tacerea si lucrurile spuse de altii in locul nostru. Iar timpul pierdut nu se mai intoarce, chiar daca oamenii se intorc.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
