„Omul asta nu e cine crezi tu.”
M-am uitat cand la ea, cand la el.
„Pai nici nu stiu cine e.”
Barbatul a tras un scaun de langa masa.
„Mai bine stai jos.”
„Prefer sa stau in picioare.”
Mama si-a desfacut incet haina.
Dintr-odata parea foarte obosita.
„Il cheama Doru.”
„Si?”
„A lucrat cu taica-tu.”
M-am uitat din nou la fotografia din hol.
Tata era mult mai tanar acolo. Poate treizeci si ceva de ani.
Avea mana pe umarul lui Doru.
„Unde?”
„La fabrica.”
Stiam fabrica.
Acolo lucrase tata aproape douazeci de ani, pana s-a inchis.
„Si de ce vii aici in fiecare joi?”
Mama s-a uitat la Doru.
El si-a coborat ochii.
„Pentru ca n-are pe nimeni.”
„Si tu ii faci cumparaturile?”
„Cateodata.”
Am aratat spre punga de la farmacie.
„Si medicamente?”
„Da.”
„De un an si jumatate?”
Mama a dat din cap.
Asta m-a enervat mai tare decat ar fi trebuit.
„Mama, daca ajuti un om, il ajuti. De ce trebuie sa ma minti ca mergi la piata?”
N-a raspuns.
Doru s-a ridicat putin de pe scaun.
„Lasa…”
„Nu”, l-a oprit mama. „Trebuie sa-i spun.”
Atunci mama m-a intrebat daca imi mai amintesc accidentul tatei
„Mai tii minte accidentul lui taica-tu?”
Normal ca-l tineam minte.
Aveam paisprezece ani.
Tata venise acasa cu mana dreapta bandajata si aproape o luna abia o miscase.
Toata viata mi-a spus ca si-o prinsese intr-un utilaj.
„Ce-i cu el?”
Mama si-a frecat palmele.
„Nu mana lui a ramas prinsa.”
Am tacut.
Doru si-a pus mana dreapta pe masa.
Abia atunci am observat.
Ii lipseau doua degete.
„A mea a fost”, a spus.
M-am uitat la mama.
Apoi la el.
„Nu inteleg.”
Doru a tras aer in piept.
„Taica-tu m-a scos de acolo.”
In ziua accidentului, Doru ramasese prins intr-un utilaj vechi.
Tata fusese primul care ajunsese la el.
Nu asteptase seful de tura.
Nu asteptase ambulanta.
Oprise utilajul si bagase mana unde nu trebuia ca sa-l elibereze.
De asta venise si el acasa bandajat.
„Si de ce mi-a spus ca el a avut accidentul?”
Mama a zambit amar.
„Pentru ca asa era taica-tu.”
Doru s-a uitat spre fotografie.
„Nu voia sa stie nimeni ce facuse.”
„Bine. Si asta ce legatura are cu joia?”
Mama a tacut din nou.
De data asta, Doru a raspuns.
„Pentru ca dupa accident am ramas fara doua degete. Dupa cateva luni, fabrica m-a mutat. Dupa aia au venit restructurarile.”
Si-a privit mana.
„Taica-tu s-a simtit vinovat toata viata.”
„Dar iti salvase mana.”
„Eu asa ii spuneam.”
A zambit.
„El zicea ca daca ar fi ajuns cu doua minute mai devreme, poate nu pierdeam nimic.”
Asta suna exact ca tata.
Putea sa faca zece lucruri bune si sa se culce gandindu-se la al unsprezecelea pe care nu-l facuse.
Dupa ce fabrica s-a inchis, tata a continuat sa-l ajute
Doru mi-a povestit ca tata il mai ajuta cu cate ceva.
Nu in fiecare luna.
Nu sume mari.
O sacosa.
O factura.
Medicamente.
Cand putea.
„Si dupa ce a murit?”
Mama s-a uitat la mine.
„Am continuat eu.”
„Sase ani?”
„La inceput mai rar.”
„Dar de aproape un an si jumatate vii in fiecare joi.”
Doru s-a uitat in jos.
„De cand a murit nevasta-mea.”
Atunci s-a legat tot.
Sau aproape tot.
„Si de ce nu mi-ai spus?”
Mama a oftat.
„Pentru ca ai fi facut exact ce faci acum.”
„Ce fac?”
„Ai fi vrut sa dai tu bani.”
Am ramas cu gura intredeschisa.
„Normal ca as fi vrut.”
„Stiu.”
„Si ce era rau in asta?”
Mama s-a apropiat de mine.
„Nimic. Numai ca taica-tu nu ti-a lasat tie grija asta.”
Mama s-a dus in dormitor si s-a intors cu ceva ce am recunoscut imediat
Avea in mana un caiet mic, cu coperta maro.
Tata il tinea ani intregi in sertarul de la bucatarie.
Crezusem ca scrie cheltuielile casei in el.
Mama l-a pus pe masa.
Nu era vreun jurnal.
Nu erau scrisori ascunse.
Erau doar socoteli.
Gaz — 186.
Curent — 94.
Piata — 73.
Si, din cand in cand:
Doru — 100.
Am mai intors cateva pagini.
Din nou.
Doru — 80.
Mai incolo:
Medicamente Doru — 126.
Sume mici.
Imprastiate printre facturi, paine si reparatii la masina.
Ani intregi.
Pe ultima pagina pe care scrisese tata era o propozitie:
„Daca eu nu mai pot, sa nu-l lasam singur.”
Atat.
Niciun discurs.
Exact opt cuvinte.
M-am uitat la mama.
„De asta vii?”
A dat din cap.
„I-am promis.”
Mi-au dat lacrimile.
Nu pentru ca descoperisem vreun mare secret despre tata.
Ci pentru ca il recunosteam perfect in cele opt cuvinte.
Toata viata facuse lucruri despre care nu vorbea.
Si eu observasem atat de putine dintre ele.
Mai ramasese insa o intrebare
Atunci mi-am amintit ceva.
„Dar de ce mi-ai scris ca esti la piata cand te-am sunat?”
Mama s-a uitat la mine de parca raspunsul era evident.
„Pai am fost si la piata.”
Am inceput sa rad.
„Mama, erai in autobuz.”
„Si ce daca eram in autobuz? Luasem cartofii inainte.”
Doru a inceput si el sa rada.
Asa s-a terminat marele meu mister.
Nu cu o familie secreta.
Nu cu o aventura.
Cu trei kilograme de cartofi, niste medicamente si o promisiune facuta unui om care nu mai era acolo s-o verifice.
Joia urmatoare n-am mai urmarit niciun autobuz
M-am uitat la Doru.
„Ce faci joia viitoare?”
Mama m-a prins imediat.
„Nu.”
„Ce nu?”
„Nu incepi si tu.”
„N-am zis nimic.”
„Te cunosc.”
Joia urmatoare am venit oricum.
N-am urmarit niciun autobuz.
Am luat-o pe mama de acasa.
Am oprit la farmacie.
Apoi la piata.
Doru ne astepta cu cafeaua facuta.
De atunci mergem impreuna din cand in cand.
Mama inca duce sacosa albastra.
Numai ca acum o car eu.
Iar fotografia cu cei trei tineri a ramas pe hol.
Tata la mijloc.
Mama intr-o parte.
Doru in cealalta.
Prima data cand am vazut-o, am crezut ca fotografia ascundea ceva.
Acum stiu ca era exact invers.
Arata un lucru pe care tata nu simtise niciodata nevoia sa-l spuna cu voce tare.
Poveste fictionala realizata cu asistenta inteligentei artificiale in procesul de redactare.
Alte Stiri
