Vocea Laurei a devenit aproape o soapta.
— Mama… ce ai facut?
Am privit pe geamul masinii. Bucurestiul ramasese in urma, iar de o parte si de alta a drumului incepusera sa apara dealurile.
— Ce s-a intamplat?
— M-au sunat de la banca.
— Si?
— Au spus ca plata anticipata pentru credit nu mai poate fi facuta.
Am inchis ochii pentru o secunda.
Asadar, aflasera.
Lucrul pe care nu i-l spusesem fiicei mele
Cand vandusem apartamentul, Laura crezuse ca cei 80.000 de lei pe care i-i dadusem reprezentau aproape tot ce imi ramasese dupa ce imi achitasem obligatiile.
N-o mintisem.
Pur si simplu nu-i spusesem cat primisem in realitate.
O parte din bani ii pastrasem intr-un cont separat.
Iar cu cateva saptamani inainte, dupa ce o auzisem pe Laura plangand din cauza ratelor, luasem o hotarare despre care nu-i spusesem nimic.
Voiam sa le mai dau o suma importanta, astfel incat sa poata reduce considerabil creditul pentru casa.
Nu transferasem inca banii.
Discutasem insa cu banca despre procedura si lasasem numarul Laurei pentru cateva detalii legate de credit.
In dimineata aceea sunasem si oprisem totul.
Banii erau inca ai mei.
Si pentru prima data dupa foarte multi ani nu ma simteam vinovata pentru asta.
— N-am facut nimic cu banii vostri, Laura.
— Dar banca a spus ca urma sa…
— Urma.
A tacut.
— Cat?
Intrebarea ei m-a facut sa zambesc amar.
Nu „de ce?”.
Nu „esti bine?”.
Nu „unde te duci?”.
Prima intrebare fusese:
„Cat?”
— Nu mai conteaza.
— Mama, ba conteaza! Daca faceai plata aia, ne scadeau enorm ratele.
— Stiu.
— Si ai anulat-o doar pentru ca ai auzit o conversatie?
Am respirat adanc.
— Nu, Laura. Am anulat-o pentru ca mi-am dat seama ca sunt pe cale sa fac aceeasi greseala pentru a doua oara.
— Ce greseala?
— Sa renunt la siguranta mea ca sa ti-o cumpar pe a ta.
La celalalt capat s-a facut liniste.
Marcela nu spunea nimic.
Tinea ochii la drum.
— Mama, nu am vrut sa spun lucrurile alea.
— Dar le-ai spus.
— Eram nervoasa.
— Stiu.
— Intoarce-te si discutam.
— O sa discutam.
— Cand?
M-am uitat la muntii care incepeau sa se vada in departare.
— Cand n-o sa mai doara atat.
Si am inchis.
Marcela nu ma ducea intr-o excursie
— Te simti vinovata? m-a intrebat Marcela dupa cateva minute.
— Foarte.
A ras.
— Atunci inca esti mama.
Am ras si eu.
Marcela fusese colega mea aproape douazeci de ani.
Lucrasem impreuna intr-o agentie de turism pana cand firma se inchisese.
Dupa aceea, ea plecase din Bucuresti si se mutase intr-un sat de munte, unde mostenise o casa mare de la parinti.
O renovase si o transformase intr-o pensiune cu opt camere.
In fiecare vara imi spunea acelasi lucru:
— Adriana, vino la mine. Am nevoie de cineva care stie sa vorbeasca cu oamenii si nu se sperie cand suna telefonul de zece ori intr-o ora.
Eu radeam.
— La varsta mea?
— La varsta ta ce ai? Ai expirat?
Niciodata nu luasem propunerea in serios.
Pana in seara precedenta.
Locul in care nimeni nu ma astepta ca pe o povara
Am ajuns putin dupa pranz.
Pensiunea Marcelei era mai frumoasa decat in fotografii.
O casa mare, alba, cu balcoane din lemn si muscate la ferestre.
In spate se vedeau muntii.
Marcela a oprit masina si mi-a spus:
— Bine ai venit acasa.
M-am uitat la ea.
— Nu incepe si tu.
— Ce?
— Cu „acasa”. Am avut destule case in ultimul an.
A ras.
— Bine. Atunci bine ai venit in camera 7.
Camera 7 era mica.
Avea un pat, un dulap, o masuta si un balcon.
Dar cand am intrat, am simtit ceva ce nu mai simtisem de luni intregi.
Nu trebuia sa-mi cer scuze ca ocupam loc.
Am pus fotografia lui Ion pe noptiera.
— Ei? am intrebat privind-o. Ce zici?
Marcela era in usa.
— Vorbesti cu el?
— Uneori.
— Si raspunde?
— Din fericire, nu. Si cand era viu avea prea multe pareri.
Am izbucnit amandoua in ras.
A fost primul ras adevarat pe care il avusesem de mult.
Credeam ca voi sta doua saptamani
Planul meu era simplu.
Stateam la Marcela doua saptamani.
Ma linisteam.
Apoi imi cautam o garsoniera in Bucuresti.
Dar in a treia zi, Marcela a intrat in camera mea la sapte dimineata.
— Ridica-te.
— De ce?
— Am un grup de paisprezece persoane care ajunge la zece, fata de la receptie e bolnava si eu trebuie sa merg dupa cumparaturi.
— Si?
— Si ai lucrat douazeci de ani in turism.
M-am uitat la ea.
— Marcela, eu sunt pensionara.
— Felicitari. Receptia e jos.
Mi-a aruncat un carnetel pe pat si a plecat.
In ziua aceea am lucrat aproape sase ore.
Am facut trei cazari, am raspuns la telefoane, am rezolvat o incurcatura cu doua camere si am convins un domn foarte suparat ca balconul „cu vedere laterala spre munte” nu inseamna ca muntele trebuie sa intre in camera.
Seara eram obosita.
Dar eram fericita.
Marcela mi-a pus in fata un plic.
— Ce este?
— Banii tai.
— Pentru ce?
— Pentru munca.
Am impins plicul spre ea.
— Nu vreau.
L-a impins inapoi.
— Atunci maine nu mai lucrezi.
— Dar eu stau aici gratis.
— Nu mai stai gratis. Din banii aia imi platesti camera.
Am privit-o cateva secunde.
— Esti imposibila.
— Stiu.
Am luat plicul.
In seara aceea am inteles ceva.
Nu aveam nevoie sa fiu intretinuta.
Nu aveam nevoie nici macar sa fiu „ajutata”.
Aveam nevoie sa simt ca inca pot face ceva cu viata mea.
Laura a venit dupa mine
Trecusera aproape trei saptamani cand am vazut masina fiicei mele intrand in curtea pensiunii.
Matei a coborat primul.
— Buniii!
A alergat spre mine.
L-am strans in brate atat de tare incat a inceput sa rada.
— Ma strivesti!
In spatele lui venea Laura.
Era singura.
— Buna, mama.
— Buna.
— Putem vorbi?
Am iesit pe terasa.
Marcela a luat imediat copilul.
— Matei, hai sa-ti arat unde ascund eu prajiturile de clienti.
— Marcela!
— Glumesc!
Nu glumea.
Eu si Laura am ramas singure.
Pentru cateva secunde niciuna nu a spus nimic.
Apoi fiica mea a inceput sa planga.
— Imi pare rau.
— Stiu.
— Nu, mama. Nu cred ca stii.
S-a asezat.
— Dupa ce ai plecat, am intrat in camera ta.
Am tacut.
— Era goala.
— Aproape.
— Si atunci mi-am dat seama.
— De ce?
— Ca in patru luni te-am facut sa dispari din propria ta viata.
M-am uitat la ea.
— Fotoliul tau. Florile tale. Lucrurile tale. De fiecare data gaseam un motiv sa le mut. Si tu nu spuneai nimic.
— Era casa ta.
Laura si-a sters lacrimile.
— Nu trebuia sa te fac sa simti asta.
Am intins mana si i-am prins degetele.
— Laura, eu am gresit prima.
— Tu?
— Am venit in casa ta fara sa stabilim nimic. Nici cat stau, nici cum traim impreuna. Am crezut ca pentru ca sunt mama ta totul se va rezolva de la sine.
— Dar eu te-am chemat.
— Stiu. Si apoi realitatea n-a semanat cu ceea ce ne imaginaseram niciuna.
A dat din cap.
— Vino acasa, mama.
Am zambit.
— Nu.
Laura m-a privit surprinsa.
— Inca esti suparata?
— Nu.
— Atunci de ce?
M-am uitat spre pensiune.
In receptie suna telefonul.
Marcela striga dupa cineva sa duca prosoape la camera 4.
Matei se juca in curte.
— Pentru ca imi place aici.
Laura a ramas tacuta.
— Lucrezi?
— Putin.
— Tu?
— Multumesc pentru incredere.
A inceput sa rada.
Si eu odata cu ea.
Dar banii?
Inainte sa plece, Laura m-a intrebat despre ceea ce amandoua evitaseram pana atunci.
— Mama, banii pe care voiai sa-i dai pentru credit…
M-am uitat la ea.
— Ce-i cu ei?
— Nu-i mai vreau.
Am ridicat sprancenele.
— Serios?
— Serios.
— Acum trei saptamani erai foarte interesata.
Si-a coborat capul.
— Stiu.
Apoi a spus ceva ce nu ma asteptam sa aud.
— Pastreaza-i. Cumpara-ti o casa. O garsoniera. Pleaca in vacanta. Fa ce vrei tu cu ei. Dar sa fie ai tai.
Am zambit.
— Tatal tau ar fi foarte multumit sa auda asta.
— Tata?
— El mi-a spus sa pastrez intotdeauna o usa numai a mea.
Laura a inceput sa planga din nou.
— Avea dreptate.
— Din pacate, avea obiceiul asta enervant.
Sase luni mai tarziu
N-am cumparat o garsoniera in Bucuresti.
Am cumparat un apartament mic intr-un orasel aflat la douazeci de minute de pensiunea Marcelei.
Are doua camere.
Un balcon mic.
Si destul loc pentru toate ghivecele mele.
Fotoliul meu este langa fereastra.
Nimeni nu-l muta.
Lucrez trei zile pe saptamana la pensiune.
Nu pentru ca trebuie.
Pentru ca imi place.
Laura si familia ei vin aproape o data pe luna.
Uneori merg si eu la Bucuresti.
Dar acum, cand merg la ea, sunt musafir.
Iar cand vreau sa plec, ma intorc la mine acasa.
Intr-o duminica, Laura statea pe balconul meu si se uita in jur.
— Mama?
— Da?
— Esti fericita?
M-am gandit cateva secunde.
— Da.
— Mai fericita decat erai la noi?
— Mult.
A facut o grimasa.
— Asta trebuia neaparat sa spui?
Am ras.
— Ai intrebat.
Apoi m-a imbratisat.
— Ma bucur.
In seara aceea, dupa ce au plecat, am ramas singura pe balcon.
Am pus fotografia lui Ion pe masuta si mi-am turnat o cafea.
— Ei bine, batrane, i-am spus, mi-am gasit usa.
Am zambit.
La 59 de ani credeam ca cea mai grea parte a vietii mele fusese sa-mi pierd sotul.
M-am inselat.
Cea mai grea parte a fost sa inteleg ca, dupa ce copiii cresc, dragostea pentru ei nu trebuie sa insemne renuntarea la propria viata.
Poti sa fii mama fara sa fii servitoare.
Poti sa ajuti fara sa dai tot.
Poti sa-ti iubesti copilul si, in acelasi timp, sa-i spui „nu”.
Si poti sa incepi din nou chiar si atunci cand ai impresia ca toate inceputurile tale au ramas in urma.
Eu am avut nevoie de 59 de ani ca sa invat asta.
Dar am invatat.
Si cheia apartamentului meu sta acum intr-un singur buzunar.
Al meu.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
