Am strans telefonul atat de tare in mana, incat ma dureau degetele.
— Pentru ca ce, Alina? Pentru ca trebuia sa ma scoateti din propria casa?
La celalalt capat s-a facut liniste.
— Mama, te rog. Nu vorbi cu omul acela pana nu ajungem.
M-am uitat spre barbat.
— De ce?
— Pentru ca nu stii tot.
— Atunci spune-mi.
— Nu la telefon.
— Alina, in casa mea este un strain care are un contract cu semnatura mea. Cred ca am dreptul sa aflu acum.
Am auzit-o plangand.
Apoi, foarte incet, mi-a spus:
— Radu a zis ca poate repara totul.
Si a inchis.
Am ramas cu telefonul la ureche.
— Ce sa repare?
Barbatul nu mi-a raspuns.
— Dumneavoastra stiti?
A lasat privirea in jos.
— Cred ca e mai bine sa discutati cu copiii.
Atunci m-am speriat cu adevarat.
Nu de el.
De copiii mei.
— Cati bani le-ati dat?
Mi-a spus suma.
Am crezut ca nu auzisem bine.
— Repetati.
A repetat.
Era o suma uriasa.
— Cui i-ati dat banii?
— Fiului dumneavoastra.
Am simtit ca mi se inmoaie genunchii.
— Radu v-a vandut apartamentul meu?
Omul si-a muscat buza.
— Asta mi-a spus ca face.
— Si eu unde eram?
— La notar, conform documentelor.
Am izbucnit aproape isteric:
— Eu eram la mare!
Barbatul a incremenit.
A luat dosarul si a inceput sa caute printre hartii.
— Nu. Nu atunci.
A scos o foaie.
— Documentele acestea sunt de dinainte sa plecati.
Mi-a aratat data.
Am citit-o de trei ori.
Data imi era cunoscuta.
Foarte cunoscuta.
Cu doua zile inainte de acea data, Radu venise la mine cu un teanc de hartii.
„Mama, trebuie sa schimbam contractul la energie. Semneaza aici si aici.”
Eu eram in bucatarie. Faceam cafea.
Nici macar nu-mi pusesem ochelarii.
— Doamne…
M-am sprijinit de perete.
Atunci s-a deschis usa de la intrarea in bloc.
Radu si Alina urcau scarile.
Fiul meu a vazut dosarul in mana mea si s-a oprit.
N-a spus „buna”.
N-a intrebat daca sunt bine.
Prima lui propozitie a fost:
— Ce ti-a aratat?
In momentul acela am stiut ca era vinovat de ceva.
— Tot, i-am raspuns.
Am mintit.
Voiam sa vad ce spune.
Radu s-a intors imediat spre barbat.
— N-aveai dreptul.
— Ba cred ca mama ta are dreptul sa stie.
— Sa stiu ce?
Nimeni nu raspundea.
Am ridicat contractul.
— De unde ai semnatura mea?
— Mama…
— DE UNDE?
Alina a inceput sa planga.
Radu si-a trecut mana peste fata.
— Hartiile de la energie.
Am simtit un gol in stomac.
— Mi-ai pus actele astea printre ele?
N-a raspuns.
Nici nu mai era nevoie.
— Pentru ce ti-au trebuit banii?
— Am avut o problema cu firma.
— Ce problema?
— Niste datorii.
— Cat?
A spus o suma.
Barbatul din apartament a ridicat imediat capul.
— Nu.
Radu s-a intors spre el.
— Taci.
— Ce „nu”? am intrebat.
— Nu asta mi-ai spus mie.
Fiul meu s-a apropiat de el.
— Am zis sa taci.
Pentru prima data, barbatul si-a schimbat tonul.
— Eu nu ma duc la inchisoare pentru tine.
Pe hol s-a facut liniste.
Am simtit cum mi se ridica parul pe brate.
— La inchisoare?
M-am uitat la Radu.
— Ce ai facut?
— Nimic. Exagereaza.
— Atunci de ce spune asta?
Radu nu mai avea curaj sa ma priveasca.
Alina s-a apropiat de mine.
— Mama, hai sa coboram. Iti explicam noi.
— Nu plec nicaieri.
M-am intors spre barbat.
— Spuneti-mi dumneavoastra.
Radu a facut un pas spre el.
— Daca deschizi gura…
— Ce faci? il ameninti in fata mea?
Barbatul a intrat in apartament si s-a intors cu dosarul.
De data aceasta nu mi-a dat contractul.
A scos o foaie pe care n-o vazusem pana atunci.
— Intrebati-l pe fiul dumneavoastra ce este asta.
Am luat-o.
Sus era numele meu.
Mai jos era trecut apartamentul.
Iar langa el aparea o suma.
Dar nu era suma pe care barbatul imi spusese ca i-o daduse lui Radu.
Era aproape dubla.
— Ce reprezinta banii astia?
Radu a tacut.
— Radu?
Alina plangea in spatele meu.
— Spune-i, a soptit ea.
— Tu stiai?
Fiica mea si-a acoperit gura cu mana.
Atunci barbatul a spus:
— Doamna, apartamentul dumneavoastra nu a fost folosit o singura data.
N-am inteles.
— Cum adica?
— Fiul dumneavoastra a obtinut bani de la mine folosind apartamentul. Dar inainte sa vina la mine, facuse deja acelasi lucru in alta parte.
M-am intors spre Radu.
— E adevarat?
A tacut.
— E ADEVARAT?
— Da.
Un singur cuvant.
Atat.
Am simtit ca trebuie sa ma asez.
Vacanta nu fusese inceputul planului.
Incepuse cu mult inainte.
Radu avea datorii din firma. Imprumutase bani incercand sa acopere alte imprumuturi, iar cand nu mai avusese ce sa puna garantie, se folosise de actele mele si de hartiile pe care ma convinsese sa le semnez fara sa le citesc.
Apoi apelase la barbatul din apartament, promitandu-i ca situatia proprietatii era in regula si ca avea acordul meu.
Planul lui fusese sa achite prima datorie cu banii celui de-al doilea om.
Iar cand urma sa incaseze o plata mare de la un client, trebuia sa dea banii inapoi si sa inchida totul.
Numai ca plata nu venise.
Si atunci copiii mei imi cumparasera vacanta.
Doua saptamani.
Atat credeau ca le mai trebuie ca sa repare totul inainte sa aflu.
— Deci vacanta…
Alina a dat din cap.
— Trebuia sa fii plecata cand venea omul sa vada apartamentul.
Am privit-o.
— Si cheia?
— Trebuia sa intram sa luam cateva lucruri personale si sa pregatim apartamentul.
Am inceput sa rad.
Nu pentru ca era ceva amuzant.
Cred ca uneori omul rade cand mintea nu mai stie ce sa faca.
— Mi-ati cumparat o vacanta ca sa puteti negocia casa mea cat timp eu faceam poze la mare.
Niciunul nu m-a contrazis.
Mi-am scos telefonul.
— Ce faci? m-a intrebat Radu.
— Sun la politie.
A palit.
— Mama, nu.
— Da-te din fata mea.
— Daca faci asta, ma distrugi.
M-am uitat la el.
Era copilul pe care il crescusem. Copilul pentru care statusem nopti intregi treaza cand avea febra. Barbatul pe care il ajutasem cu bani cand isi deschisese firma.
Si tot el era omul care imi pusese niste hartii sub nas si imi spusese: „Semneaza aici, mama.”
— Nu eu te-am adus aici, Radu.
Si am sunat.
In zilele care au urmat, am mers cu toate documentele la politie si la un avocat. Am aflat ca situatia era mult mai complicata decat putea fi rezolvata printr-o cearta pe hol si ca fiecare document, fiecare semnatura si imprejurarile in care fusesera obtinute trebuiau verificate.
In noaptea aceea am dormit la Rodica.
N-am dormit, de fapt.
Am stat in bucataria ei pana dimineata si m-am gandit la ziua in care copiii imi dadusera plicul cu vacanta.
Cat de fericita fusesem.
Ii imbratisasem.
Le spusesem ca sunt cei mai buni copii din lume.
Radu imi carase valiza pana la masina.
Alina imi promisese ca va avea grija de flori.
Acum stiam de ce se grabisera atat de tare sa ma vada plecata.
Dupa cateva saptamani am reusit sa ma intorc in apartament, in timp ce problema documentelor continua sa fie lamurita pe cale legala.
Primul lucru pe care l-am facut a fost sa schimb yala.
Cheia de rezerva am pastrat-o la mine.
Radu m-a sunat aproape in fiecare zi.
Alina a venit de cateva ori la usa.
Multa vreme n-am putut sa vorbesc cu niciunul.
Nu pentru apartament.
O casa poate fi incuiata. Actele pot fi verificate. O yala poate fi schimbata.
Dar exista un lucru pentru care n-am gasit nici pana astazi un lacatus.
Increderea.
Pentru ca uneori nu strainul care iti intra in casa este omul de care trebuia sa te temi.
Uneori, cheia i-ai dat-o chiar tu.
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala. Personajele si intamplarile sunt create in scop narativ si nu descriu persoane reale.
Alte Stiri
