Am ramas cu mana pe clanta si m-am uitat la femeia din fata mea.
Avea peste 70 de ani, poate chiar 80. Era slaba, cu parul complet alb si cu o expresie pe care n-am stiut s-o citesc.
Nu parea surprinsa doar ca ma vede.
Parea ca ma cunoaste.
— Nu, am spus. Nu stiu cine sunteti.
Femeia s-a uitat la Dan.
— Nici acum nu i-ai spus?
— Elena, te rog.
— Ce sa-mi spuna?
Dan s-a apropiat de mine.
— Maria, hai sa plecam. Vorbim acasa.
— Nu ma misc de aici.
M-am intors spre femeie.
— Cine sunteti?
— Ma numesc Elena.
Atat.
Am asteptat.
— Si?
Femeia si-a dus mana la gura.
— Doamne, cat semeni cu ea…
Mi s-a facut pielea de gaina.
— Cu cine?
Dan a intervenit imediat.
— Elena, ajunge.
— Nu mai ajunge nimic! am izbucnit. De 34 de ani sunt sotia ta si tocmai am aflat ca in fiecare joi vii pe ascuns aici. Pe telefon ai o alarma pe care scrie „Du-te dupa Maria”. Eu sunt Maria. Femeia asta ma cunoaste. Acum unul dintre voi imi spune ce se intampla.
Elena s-a asezat pe un scaun din hol.
Mainile ii tremurau.
— Intra, mi-a spus. Nu e o poveste care se spune in usa.
Am intrat.
Dan a ramas cateva secunde afara, apoi a venit dupa mine.
Casa era modesta si foarte curata.
Pe o comoda erau medicamente, ochelari si cateva fotografii vechi.
Una dintre ele mi-a atras imediat privirea.
Am luat rama in mana.
Era o fotografie alb-negru cu doua femei foarte tinere.
Una era Elena.
Pe cealalta nu o cunosteam.
Dar semana cu mine.
Atat de mult, incat pentru cateva secunde am avut senzatia absurda ca ma uit la propria fotografie.
— Cine este?
Elena n-a raspuns.
M-am uitat la Dan.
— Cine este femeia asta?
— Maria…
— Nu-mi mai spune numele de parca asta rezolva ceva!
Am intors fotografia.
Pe spate era scris cu pix albastru:
„Elena si Ana, 1964.”
— Ana cine?
Elena a inceput sa planga.
— Sora mea.
Am pus fotografia jos.
— Si ce legatura are sora dumneavoastra cu mine?
Dan si Elena s-au privit.
Atunci am inteles ca ajunsesem foarte aproape de lucrul pe care incercau sa-l ascunda.
— Spune-i tu, i-a zis Elena lui Dan.
— Nu pot.
— Ai avut 34 de ani.
Mi s-au taiat picioarele.
— Ce ai avut 34 de ani sa-mi spui?
Dan s-a asezat in fata mea.
— Cand ne-am cunoscut, mi-ai spus ca ai crescut cu bunicii.
— Stii foarte bine.
Parintii mei murisera cand eram mica. Asta stiam dintotdeauna. Bunica ma crescuse si nu vorbise aproape niciodata despre ei.
— Mi-ai spus ca mama ta se numea Ana.
M-am uitat din nou spre fotografie.
Simteam ca incaperea se micsoreaza in jurul meu.
— Nu.
Elena a dat din cap.
— Ba da, Maria.
— Nu.
— Ana a fost sora mea.
M-am ridicat atat de repede incat am lovit scaunul.
— Atunci dumneavoastra sunteti…
— Matusa ta.
Am inceput sa rad.
Un ras scurt, nervos.
— Eu nu am nicio matusa.
— Ai.
— Bunica mi-ar fi spus.
Elena si-a sters ochii.
— Bunica ta a facut tot ce a putut ca sa nu afli niciodata de mine.
M-am intors spre Dan.
— Tu de unde stiai?
N-a raspuns.
— DAN!
— M-a cautat Elena.
— Cand?
A tacut.
— Cand?
— La cateva luni dupa nunta noastra.
Am simtit ca ma sufoc.
— Acum 34 de ani?
A dat din cap.
M-am ridicat.
— Plec.
Elena s-a repezit dupa mine.
— Maria, stai. Asta nu este partea pe care Dan a ascuns-o de tine.
M-am oprit.
— Cum adica?
Dan a inchis ochii.
— Elena…
— Nu. Destul.
Femeia s-a dus intr-o camera si s-a intors cu o cutie veche de carton.
A pus-o pe masa.
— Deschide-o.
Inauntru erau fotografii, cateva scrisori si un plic ingalbenit.
Pe plic era scris numele meu.
„Pentru Maria, cand va fi destul de mare sa inteleaga.”
Am recunoscut scrisul.
Era al bunicii mele.
— De unde aveti asta?
— Mi l-a dat chiar ea.
— Bunica?
— Cu putin inainte sa moara.
— Bunica a murit acum 19 ani.
— Stiu.
Am intors capul spre Dan.
El privea podeaua.
Si atunci am inteles.
— Tu stiai si de scrisoare.
Dan nu raspundea.
— TU STIAI?
— Da.
Am simtit o furie cum nu mai simtisem niciodata.
— De ce?
Elena a intervenit.
— Pentru ca l-am rugat sa ti-o dea.
— Si de ce nu mi-ai dat-o? l-am intrebat pe Dan.
— Pentru ca bunica ta imi spusese altceva inainte sa moara.
Am ramas nemiscata.
— Ai vorbit si cu bunica mea?
— Da.
— Fara sa stiu?
— Da.
— Si ce ti-a spus?
Dan si-a ridicat in sfarsit privirea.
— Mi-a spus ca, daca Elena va aparea vreodata, sa te tin departe de ea.
Am privit-o pe femeie.
— De ce?
Elena a inceput din nou sa planga.
— Pentru ca bunica ta m-a invinovatit toata viata pentru moartea mamei tale.
In camera s-a facut liniste.
M-am asezat.
— Ce s-a intamplat cu mama?
Stiam doar povestea simpla pe care o auzisem in copilarie: parintii mei murisera intr-un accident cand eram foarte mica.
Numai ca nu fusese chiar asa.
Tatal meu murise intr-un accident de masina.
Mama supravietuise.
— Mama mea n-a murit atunci?
— Nu, a spus Elena.
— Cat a mai trait?
— Aproape patru ani.
Mi-am dus mana la gura.
Patru ani.
Patru ani in care eu crescusem crezand ca nu mai aveam mama.
— De ce n-a venit dupa mine?
Elena si-a plecat capul.
— Pentru ca dupa accident nu si-a mai revenit niciodata cu adevarat. A avut nevoie de ingrijire si au existat perioade lungi in care nu putea avea grija nici de ea insasi. Mama voastra — bunica ta — a decis ca tu trebuie sa cresti departe de toate astea.
— Si dumneavoastra?
— Eu am vrut sa te vad.
— Dar n-ati venit.
— Am venit. Bunica ta nu m-a lasat sa ma apropii de tine.
M-am uitat la plic.
— Si scrisoarea?
— Inainte sa moara, bunica ta mi-a trimis-o. Nu stiu daca s-a razgandit sau daca pur si simplu nu mai voia sa ia secretul cu ea. Mi-a spus ca alegerea trebuie sa fie a ta.
— Dar alegerea n-a fost a mea.
M-am intors spre Dan.
— A fost a ta.
El a inceput sa planga.
— Mi-a fost frica sa nu-ti distrug tot ce stiai despre copilaria ta.
— Si ai decis sa ma minti 19 ani?
— Am decis sa te protejez.
— Nu. Ai decis in locul meu.
Am luat plicul si l-am bagat in geanta.
Apoi m-am uitat la Elena.
— De ce vine Dan aici in fiecare joi?
Femeia a zambit trist.
— Pentru mine.
In ultimul an, sanatatea ei se inrautatise. Dan ii aducea medicamente, cumparaturi si o ducea la controale.
— Si alarma?
Dan s-a uitat la mine.
— Elena ma intreba in fiecare joi daca ti-am spus. De fiecare data ii promiteam ca o sa-mi fac curaj.
— Dar pe alarma scria „Du-te dupa Maria”.
Elena a zambit printre lacrimi.
— Pentru ca eu asa ii spuneam de fiecare data cand pleca de aici: „Du-te dupa Maria. Du-te acasa si spune-i.”
Dan isi pusese acele cuvinte in telefon.
In fiecare joi.
Ca sa-si aminteasca promisiunea.
Si in fiecare joi apasa pe „opreste”.
La fel cum facuse timp de aproape un an cu adevarul.
In ziua aceea n-am plecat acasa cu Dan.
Am ramas cu Elena.
Am stat la masa ei aproape sase ore.
Am deschis cutia.
Mi-a aratat fotografii cu mama.
Mi-a povestit cum radea, ce mancare ii placea, cum isi prindea parul si cat de mult isi dorise sa ma vada din nou.
Pentru prima data in viata mea, mama mea nu mai era doar un nume.
Era un om.
Scrisoarea bunicii am citit-o abia seara.
Unele lucruri din ea m-au durut. Altele m-au ajutat sa inteleg de ce luase anumite decizii. Nu mi-au sters insa anii in care adevarul fusese hotarat de altii in locul meu.
Cu Dan mi-a fost mult mai greu.
Nu pentru ca mergea in fiecare joi la Elena.
Pentru asta, intr-un fel, il respectam.
Ci pentru ca avusese 19 ani in care putea sa-mi puna plicul in mana si sa spuna simplu:
„Maria, acesta este adevarul tau. Tu hotarasti ce faci cu el.”
N-a facut-o.
Au trecut cateva luni pana am reusit sa vorbesc cu el fara furie.
Pe Elena am continuat s-o vizitez.
Iar intr-o joi, in timp ce beam cafeaua impreuna, telefonul lui Dan a sunat din nou la 11:20.
Aceeasi alarma.
„DU-TE DUPA MARIA.”
De data aceasta am luat eu telefonul.
Am sters-o.
Nu mai avea nevoie de ea.
Maria aflase.
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ cu sprijinul inteligentei artificiale. Personajele si intamplarile prezentate nu descriu persoane reale.
Alte Stiri
