— Depinde cine intreaba.
A zambit scurt, fara caldura.
— Ma numesc Radu Ionescu. Am primit numarul tau de la cineva. Mi s-a spus ca esti un om serios. Am o propunere pentru tine.
M-am uitat la el banuitor. In meseria mea, propunerile neasteptate nu veneau niciodata fara o capcana.
— Nu caut probleme, domnule.
— Nici eu, a spus el. Caut discretie.
Apoi mi-a intins o carte de vizita si mi-a spus sa-l sun, daca aveam nevoie de bani. Mi-a spus suma pe loc: 500 de dolari pe saptamana.
Am ras, crezand ca glumeste.
— Pentru ce?
Barbatul si-a aranjat gulerul paltonului si a privit spre parcare.
— Pentru o vizita. Doua, cel mult trei pe saptamana. Mama mea este intr-un azil. Are dementa. Uneori ma recunoaste, alteori nu. Problema este ca vorbeste prea mult.
— Vorbeste prea mult?
— Spune oamenilor ca nu vin niciodata la ea. Rudele intreaba. Prietenii de familie intreaba. Se creeaza o situatie neplacuta.
Am simtit cum mi se strange stomacul.
— Si vreti sa vin eu in locul dumneavoastra?
— Exact. Te vede cateva minute, ii duci flori, ii spui ca ai treaba multa si pleci. In zilele ei mai confuze, oricum nu va observa diferenta.
Ar fi trebuit sa plec. Ar fi trebuit sa-i arunc cartea de vizita inapoi si sa-i spun ca nu sunt de vanzare.
Dar in mintea mea se vedea doar mama, stand pe marginea patului, intrebandu-ma daca mai avem bani pentru pastile.
Asa ca am intrebat:
— Cand incep?
Prima vizita la azil
Azilul se afla la marginea orasului, intr-o cladire veche, dar curata, cu perdele albe si miros permanent de ceai, dezinfectant si flori ofilite. Pe holuri se auzeau televizoare date incet, pasi tarsiti si voci care chemau oameni plecati de mult.
Femeia de la receptie m-a privit peste ochelari.
— Pentru doamna Elena Ionescu?
Am dat din cap.
— Sunt fiul ei.
Cuvintele mi-au iesit greu. Parca le furasem din gura altcuiva.
Camera ei era la etajul doi, aproape de fereastra care dadea spre o curte mica. Cand am intrat, batrana statea intr-un fotoliu, cu o patura pe genunchi. Avea parul alb prins intr-un coc subtire si mainile foarte fragile, asezate una peste alta.
Cand m-a vazut, chipul i s-a luminat.
— Iata-te, a soptit ea.
Nu mi-a spus Radu. Nu mi-a spus niciun nume. Doar atat: „Iata-te”.
M-am apropiat de ea cu buchetul de frezii in mana.
— Buna, mama.
Mi-a prins degetele cu o putere neasteptata.
— Ai slabit. Iar nu mananci cum trebuie?
Nu eram pregatit pentru asta.
Ma asteptasem sa joc un rol. Sa rostesc doua fraze, sa las florile si sa plec. Ma asteptasem sa ma simt istet, poate chiar usurat ca banii veneau atat de usor.
Dar femeia aceea ma privea ca si cum asteptase luni intregi sa intru pe usa.
— Mananc, am spus incet.
— Minti prost, dragul meu.
A zambit si m-a tras mai aproape.
Am stat douazeci de minute. Mi-a vorbit despre vreme, despre un cires din copilarie, despre un caine pe nume Azor si despre un baiat care spargea toate borcanele din camara. Nu stiam daca vorbea despre fiul ei real, despre un nepot sau despre cineva amestecat in memoria ei.
Cand am plecat, m-a tinut de mana.
— Sa vii mai des, da?
— Vin.
Am spus-o ca pe o minciuna. Dar, in acel moment, m-a durut.
Vizitele care au inceput ca o minciuna
In primele saptamani am mers acolo pentru bani.
Radu imi trimitea plicul in fiecare vineri. Nu ma intreba nimic. Eu nu-i povesteam nimic. Era o intelegere rece, curata si rusinoasa.
Doamna Elena ma primea de fiecare data cu acelasi zambet cald. Uneori ma striga Radu. Alteori imi spunea Mihai, desi nu stiam cine fusese Mihai. Intr-o zi mi-a spus „puiule”, iar eu aproape ca am izbucnit in plans.
Nimeni nu-mi mai spusese asa de cand eram copil.
— Dormi destul? ma intreba.
— Destul.
— Muncesti prea mult.
— Nu am de ales.
— Mereu avem de ales, spunea ea, apoi uita ce discutam si ma intreba daca vreau biscuiti.
La inceput refuzam. Apoi am inceput sa stau mai mult. O ajutam sa ude floarea de pe pervaz, desi asistenta imi spunea ca o udase deja. Ii citeam titlurile din ziar. Ii aranjam patura. Uneori ii povesteam despre mama mea, fara sa-i spun prea multe.
— E bolnava, i-am spus intr-o zi.
Doamna Elena m-a privit lung.
— Atunci sa nu o lasi singura.
Am lasat ochii in jos.
— Incerc.
— Nu, dragul meu. Nu incerca. Fa-o.
Dupa o vreme, nu mai mergeam acolo pentru bani
In a doua luna, am inceput sa-i aduc ciocolata ei preferata. O aflasem de la o infirmiera, care imi spusese ca doamna Elena iubea ciocolata cu alune, dar nu primea aproape niciodata.
— Fiul ei adevarat nu vine? am intrebat-o intr-o zi pe infirmiera.
Femeia s-a uitat in jur, apoi a oftat.
— Vine rar. Foarte rar. Dar dumneavoastra stiti mai bine.
Am inghitit in sec.
— Da. Sigur.
In ziua aceea am ramas la doamna Elena aproape doua ore. Am jucat carti, desi ea uita regulile la fiecare cinci minute. Radea de fiecare data cand castiga si se mira de fiecare data cand ii spuneam ca tocmai castigase.
La plecare, m-a strans de mana si a inceput sa planga in liniste.
— Ce s-a intamplat? am intrebat speriat.
— Nimic, dragul meu. Plang si eu putin. Sa nu se adune.
Asa era ea. Spunea lucruri simple, dar iti intrau direct in inima.
Dupa trei luni, am inceput sa merg si in zilele in care nu eram platit.
Nu i-am spus lui Radu. Nici nu cred ca l-ar fi interesat. Pentru el, mama lui era o problema de imagine, o obligatie ambalata frumos si ascunsa intr-o camera cu perdele albe.
Pentru mine, devenise altceva.
Intr-o duminica, am dus-o in curte. Era primavara, iar soarele incalzea bancile de lemn. Doamna Elena purta un sal albastru si tinea in brate o cutie mica de biscuiti.
— Ai copii? m-a intrebat.
— Nu.
— Sa ai, daca iti da Dumnezeu. Dar sa nu-i cresti doar cu bani. Banii tin casa, dar dragostea tine omul.
Am zambit amar.
— Nu toti oamenii stiu sa iubeasca.
— Ba stiu. Doar ca unii se prefac prea mult ca au uitat.
M-am uitat la ea. In ziua aceea parea mai lucida decat oricand.
— Doamna Elena…
— Nu-mi spune doamna, m-a intrerupt ea bland. Cand vii aici, camera asta nu mai e camera de azil. E casa.
Mi s-a pus un nod in gat.
Ziua in care Elena mi-a spus pe nume
Intr-o dupa-amiaza, cand am ajuns, am gasit-o privind spre fereastra. Nu zambea. Nu a tresarit cand am intrat.
— Sunt eu, am spus.
— Stiu.
M-am apropiat.
— V-am adus ciocolata.
— Andrei, a spus ea.
Am incremenit.
Nu-i spusesem niciodata numele meu adevarat.
— Cum mi-ati spus?
Ea s-a intors spre mine incet. Ochii ii erau obositi, dar limpezi.
— Andrei. Asa te cheama, nu?
Am simtit ca mi se taie respiratia.
— Cine v-a spus?
— Tu. Nu cu gura. Cu felul in care iti porti rusinea.
N-am mai putut vorbi.
Doamna Elena mi-a intins mana.
— Stai jos.
M-am asezat langa ea, ca un copil prins cu minciuna.
— Stiti?
— Stiu ca nu esti fiul meu.
Mi-am acoperit fata cu palmele.
— Imi pare rau. Imi pare atat de rau. Aveam nevoie de bani. Mama mea…
— Stiu, a spus ea incet.
— Nu, nu stiti. Am mintit. Am venit aici si m-am prefacut ca sunt altcineva. Am primit bani de la fiul dumneavoastra ca sa…
— Ca sa faci ce el nu putea sau nu voia sa faca.
Am ridicat privirea.
— Nu ma urati?
Batrana a zambit trist.
— Dragul meu, la varsta mea nu mai am timp de ura.
Am inceput sa plang fara zgomot. Nu mai plansesem asa de ani buni. Imi era rusine de tot. De saracia mea, de alegerea mea, de faptul ca ajunsesem sa primesc bani pentru afectiune. Dar cel mai tare ma durea ca femeia din fata mea ma iertase inainte sa apuc sa cer iertare.
— De ce nu m-ati dat afara? am intrebat.
— Pentru ca ai venit.
— Dar nu pentru dumneavoastra.
— La inceput, poate. Dar omul se vede dupa ce face cand nu-l mai obliga nimeni.
Mi-a strans mana.
— Radu e fiul meu. L-am nascut, l-am crescut, l-am iubit. Dar tu ai fost langa mine in zilele in care aveam nevoie de cineva. Nu sangele m-a tinut de mana, Andrei. Tu ai facut-o.
Am ramas acolo mult dupa ora de vizita. Inainte sa plec, mi-a spus un singur lucru:
— Esti un om bun. Sa nu lasi greseala asta sa te convinga de altceva.
Telefonul de la azil
Doua zile mai tarziu, m-au sunat de la azil.
Eram in trafic, cu o comanda pe scaunul din dreapta. Cand am vazut numarul, am tras pe dreapta.
— Domnul Andrei Popa? a intrebat vocea directoarei.
— Da.
A urmat o tacere mica, dar grea.
— Imi pare rau. Doamna Elena Ionescu a murit azi-noapte, in somn.
Nu am spus nimic. Am ramas cu telefonul la ureche, privind cum oamenii traversau strada, cum semaforul se schimba, cum orasul continua fara sa stie ca pentru mine se oprise ceva.
— Domnule Popa?
— Da, am soptit.
— A fost linistita. Nu a suferit.
Am inchis si am stat in masina aproape o ora.
La inmormantare, Radu mi-a spus ca totul s-a terminat
La inmormantare, Radu a purtat costum negru si o expresie potrivita. A primit condoleante, a dat mana cu rudele, a vorbit despre „mama lui draga” cu o voce controlata. Cand m-a vazut, privirea i s-a intunecat.
— Nu era nevoie sa vii, mi-a spus printre dinti.
— Ba era.
— Ai fost platit. Contractul s-a incheiat.
M-am uitat la el si, pentru prima data, nu mi-a fost frica.
— Pentru dumneavoastra, poate.
N-a raspuns. Nici eu nu am mai spus nimic. Am pus pe mormant o ciocolata cu alune, invelita intr-o batista alba.
Plicul lasat de Elena
Trei zile mai tarziu, directoarea azilului m-a rugat sa trec pe la ea.
Biroul ei era mic, cu dosare ordonate si o icoana pe perete. Cand am intrat, avea in fata un plic sigilat.
— Luati loc, domnule Popa.
Mi s-a strans stomacul.
— S-a intamplat ceva?
Directoarea a impins plicul spre mine.
— Inainte sa moara, doamna Elena a lasat o ultima cerere pentru dumneavoastra.
M-am uitat la plic. Pe el scria cu litere tremurate: „Pentru Andrei, baiatul care a venit.”
Am simtit ca mi se usuca gura.
— Stia ca nu sunteti fiul ei, a spus directoarea calm. Mi-a spus chiar ea. Va rog, cititi.
Am deschis plicul cu mainile tremurand.
Inauntru era o scrisoare si o cheie mica, prinsa cu o panglica albastra.
Am desfacut hartia.
„Dragul meu Andrei,
Daca citesti asta, inseamna ca eu am plecat acolo unde nu mai dor oasele si nu mai incurca amintirile.
Sa nu plangi prea mult pentru mine. Am avut o viata lunga. Nu mereu frumoasa, dar lunga. Am gresit, am iubit, am iertat si am asteptat. Uneori am asteptat prea mult oameni care nu mai stiau drumul spre mine.
Am stiut de la inceput ca nu esti Radu.
O mama poate uita ziua, anul sau numele celor din jur, dar nu uita greutatea copilului ei cand ii tine mana. Mana ta nu era mana lui. Dar era o mana buna.
La inceput am tacut pentru ca mi-a fost frica sa nu pleci. Apoi am tacut pentru ca am vazut ca veneai nu doar pentru bani. Adevarul nu m-a durut atat de tare cum ar crede lumea. Mai tare m-ar fi durut sa nu mai vii deloc.
Am o ultima cerere pentru tine.
In cutia de la banca, deschisa cu cheia aceasta, vei gasi cateva lucruri. Nu sunt multe. Un lantisor, niste fotografii si o suma de bani pe care am strans-o in ani. Radu nu stie de ea. Nu i-am lasat-o lui, pentru ca el are tot ce ii trebuie, mai putin inima.
Banii sunt pentru mama ta. Pentru tratamentele ei, pentru linistea ta si pentru o luna in care sa respiri fara sa numeri fiecare leu.
Dar cererea mea nu este asta.
Cererea mea este sa nu devii un om care iubeste doar cand este platit.
Du-te la mama ta. Stai langa ea. Intreab-o daca mananca, daca doarme, daca ii este frica. Intreab-o lucrurile pe care eu te intrebam pe tine.
Si, daca intr-o zi iti va fi greu, vino din cand in cand la azil. Nu la mine. Eu nu mai sunt acolo. Dar sunt altii care asteapta o usa deschisa, o voce, o mana.
Ai intrat in camera mea ca o minciuna si ai plecat din viata mea ca un adevar frumos.
Te iert. Te binecuvantez. Si iti multumesc ca ai venit.
Elena.”
Nu mai vedeam literele. Lacrimile imi cadeau pe hartie si le stergeam repede, de teama sa nu stric ultimele ei cuvinte.
Directoarea mi-a intins un servetel.
— A vorbit mult despre dumneavoastra in ultima saptamana.
— Ce spunea?
— Ca uneori Dumnezeu trimite familia pe usa gresita, dar tot familie ramane.
Am ras printre lacrimi.
Cutia de la banca
In aceeasi zi am mers la banca. In cutie am gasit exact ce scria in scrisoare: un lantisor vechi, fotografii ingalbenite si un plic cu bani. Nu era o avere, dar pentru mine insemna oxigen. Puteam plati tratamentul mamei pentru cateva luni. Puteam achita datoriile intarziate. Puteam dormi o noapte fara frica zilei urmatoare.
Dar, mai mult decat banii, m-a lovit fotografia aflata deasupra plicului. Doamna Elena era tanara, tinand in brate un copil mic. Pe spate scria: „Radu, intr-o zi sa nu uiti sa vii acasa.”
Am dus fotografia inapoi la azil si am rugat directoarea sa i-o dea lui Radu, daca va intreba vreodata de lucrurile mamei lui.
— Credeti ca va intreba? m-a intrebat ea.
Am privit spre holul lung, unde un batran statea singur langa fereastra.
— Nu stiu. Dar ea ar fi vrut sa mai aiba o sansa.
In seara aceea, m-am intors la mama mea
In seara aceea, am mers acasa la mama mea. Nu am intrat grabit, ca de obicei. Nu i-am lasat punga cu medicamente pe masa si nu m-am repezit sa verific facturile.
M-am asezat langa ea.
— Ai mancat azi?
Mama s-a uitat mirata la mine.
— Ce te-a apucat?
— Nimic. Vreau doar sa stiu.
A zambit obosit.
— Am mancat putin.
— Ai dormit?
— Nu prea.
Am luat-o de mana. Era calda, subtire si fragila. Pentru o clipa, am simtit mana doamnei Elena peste mana ei.
— Ti-a fost frica? am intrebat.
Mama nu a raspuns imediat. Apoi ochii i s-au umplut de lacrimi.
— In fiecare zi, Andrei. Dar nu voiam sa te mai impovarez.
M-am apropiat si i-am sarutat mana.
— De acum imi spui.
Drumul inapoi spre oameni
In lunile urmatoare, viata mea nu s-a schimbat miraculos. Nu am devenit bogat. Nu am primit o casa, o firma sau un final ca in filme. Am continuat sa livrez pachete. Am continuat sa ma trezesc devreme. Am continuat sa obosesc.
Dar ceva in mine se schimbase.
In fiecare miercuri, dupa program, mergeam la azil. La inceput, directoarea m-a privit surprinsa.
— Cautati pe cineva?
— Da, am spus. Pe oricine nu are vizitatori azi.
Asa l-am cunoscut pe domnul Petre, fost profesor de matematica, care imi explica aceleasi probleme la fiecare vizita. Asa am cunoscut-o pe tanti Vera, care isi astepta sora moarta de cincisprezece ani. Asa am cunoscut oameni uitati intre pereti curati si program de masa.
Nu ma prefaceam ca sunt fiul nimanui.
Eram doar Andrei.
Uneori, cand intram pe holul de la etajul doi, aveam impresia ca o aud pe doamna Elena spunand:
— Iata-te.
Si de fiecare data raspundeam in gand:
— Am venit.
Radu s-a intors dupa aproape un an
Dupa aproape un an, Radu a aparut la azil. Purta acelasi tip de costum scump, dar parea mai obosit. M-a gasit in curte, citindu-i ziarul domnului Petre.
— Tu inca vii aici? m-a intrebat.
Am ridicat privirea.
— Da.
— De ce?
M-am uitat la el mult timp. Nu mai simteam furie. Doar o tristete linistita.
— Pentru ca pot.
A scos din buzunar fotografia pe care o lasasem directoarei. Era mototolita pe margini, semn ca o tinuse mult in mana.
— Ea chiar a stiut? a intrebat.
— Da.
Radu a privit spre cladire.
— Si nu m-a blestemat?
— Nu. V-a asteptat.
Barbatul a inghitit greu. Pentru prima data, nu mai parea puternic. Parea doar un copil care ajunsese prea tarziu acasa.
— Crezi ca m-ar fi iertat?
Mi-am amintit scrisoarea. Mi-am amintit mana ei, vocea ei, felul in care spunea ca nu mai are timp de ura.
— Cred ca v-a iertat inainte sa intrebati.
Radu a dat din cap, dar nu a spus nimic. A ramas cateva minute in curte, apoi a plecat incet.
Nu l-am mai vazut mult timp. Dar, intr-o zi, directoarea mi-a spus ca trimisese bani pentru renovarea salonului comun. Alta data, a venit si a stat de vorba cu domnul Petre. Nu stiu daca s-a schimbat cu adevarat. Nu stiu daca oamenii ca el pot recupera tot ce au pierdut.
Dar stiu ca doamna Elena inca lucra asupra noastra, chiar si dupa ce plecase.
Camera Elenei nu a ramas goala
In camera ei a fost adusa o alta batrana, mica si tacuta, pe nume Sofia. Prima data cand am intrat, statea in fotoliu, privind spre usa.
— Buna ziua, am spus. Eu sunt Andrei.
Ea m-a privit neincrezatoare.
— Esti de la familie?
Am zambit.
— Nu. Dar pot sa stau putin, daca vreti.
Batrana a tacut cateva clipe, apoi mi-a intins mana.
— Stai. Numai sa nu pleci repede.
M-am asezat langa ea si i-am tinut mana.
In buzunar aveam mereu cheia aceea mica, legata cu panglica albastra. Nu mai deschidea nimic. Cutia fusese golita, banii folositi, fotografiile puse la loc sigur. Dar o purtam cu mine ca pe o amintire.
Cheia nu mai era pentru o banca.
Era pentru partea din mine pe care o crezusem inchisa.
Iar femeia pe care fusesem platit sa o mint imi deschisese, fara sa ceara nimic, singurul lucru pe care nu-l mai gaseam de ani intregi: drumul spre oameni.
Nota: Aceasta poveste este o fictiune emotionanta, scrisa cu scop narativ. Orice asemanare cu persoane sau situatii reale este intamplatoare.
Alte Stiri
