Vasile Banescu, purtatorul de cuvant al Bisericii Ortodoxe, a transmis un mesaj dur arhiepiscopului Teodosie, in contextul in care acesta ar fi planuit sa-i scoata in strada pe preotii care-l sustin pentru Mitropolie.
Vasile Banescu, replica dura pentru IPS Teodosie
„Biserica nu e o secta formata din extremisti si ultrarigoristi. Nu a fost niciodata.
Virtutea sta in echilibru, nobila moderatie, discretie. Nu in exces. Biserica este comunitatea hristocentrica de credinta, speranta si dragoste prezente in fiecare dintre membrii ei in grade diferite.
Ceea ce ne face pe toti cei din aceasta extinsa familie spirituala sa mergem inainte pe Cale tot in mod diferit, nu identic, nu in acelasi ritm cadentat.
Publicitate
Nu suntem trupa de asalt, ci „turma” simbolica a Marelui Pastor.
Unii, ceva mai atletici spiritual, pot alerga, altii merg alert, dar mai si cad, altii doar la pas, cazand si ei, altii inainteaza incet, schiopatand, altii abia se urnesc.
Toti, crestini fiind, stiu insa in Cine cred si nu tanjesc sa fie bruscati, ocarati sau blamati pentru ca se misca pe Cale diferit sau o mai ratacesc.
Hristos nu ne grabeste, nu ne sileste, nu ne da in cap cu interdictiile formalismului si ritualismului sterp. Ne asteapta exact ca un parinte surazator care isi cheama cu bratele deschise copilasul spre el, sperand ca acesta chiar se va ridica si va face primii sai pasi. Copilas care va deveni, probabil, un „fiu risipitor”. Un Tata il va astepta si pe el.
Biserica nu e batalion disciplinar, nu e o cazarma prin care suntem fugariti, mustruluiti, somati sau pedepsiti pentru a implini orbeste toanele cazone si razna la realitate ale cuiva.
In logica crestina, toti suntem slujitori ai celorlalti, deci fideli cuvintelor:
„Cine vrea sa fie intre voi primul, sa fie slujitorul vostru”. Intaietatea reala in crestinism este de natura morala. Forma cheama mereu continutul, asa cum treapta cheama inaltarea in ea prin smerenie, nu prin autoritarism lipsit de autoritate.
In comunitatea Bisericii, adevaratele sfaturi duhovnicesti se ofera personalizat in Taina Spovedaniei, nu in public, nu la gramada si microfon. Pentru ca in miezul crestinismului sta persoana unica si libera, nu masa mustrata, manipulata sau incitata.
Clericii nu sunt gardienii unei inchisori de maxima siguranta, condusi de generali sumbri ai unui Satrap ceresc care ne spioneaza obsesiv fiecare miscare si ne sanctioneaza sadic fiecare greseala.
Publicitate
Exact aceasta mincinoasa, absurda viziune inspirata de diavol a dus de rapa, intr-o mare parte a lumii, crestinatatea. Nu si crestinismul insusi, desigur.
Biserica este spatiul concret si mistic, fizic si metafizic, al ordinii vitale pentru om.
In primul rand al ordinii sacre si morale in care ne straduim tacut, dupa puterile fiecaruia sporite prin har, sa ne integram. Ghidati mistagogic prin Sfintele Taine. Nu pentru a ne afla pios in treaba duminical sau de sarbatori, ci pentru a ne fi adanc bine, pentru a ne obloji si vindeca ranile, pentru a respira si functiona spiritual normal, pentru a nu esua moral si a ne distruge existential prin proliferarea haosului in viata noastra.
„Domnul nostru este cel al randuielii”, al sensului asezat in toate, nu al neoranduielii, al tulburarii, razvratirii si iarmarocului grotesc instalat smintitor chiar in Biserica intemeiata de El.
Straduinta, lupta cu trufia si cu iluzia perfida ca am fi suficient de curati si de buni, ridicarea dupa cadere cu lacrimile pocaintei in ochi, reinnoirea increderii si a nadejdii, deschiderea mintii si a inimii zdrobite spre mila si autoritatea nesfarsite ale lui Dumnezeu care nu se lasa insa trombonit cu promisiuni desarte si batjocorit la nesfarsit prin sfidare, acestea sunt lucruri care ne salveaza.
Nu mimarea lor publica, nu fariseismul, egolatria si vanturarea unor formule carora nu le poti imprumuta personal niciun continut. „Arama sunatoare…”
Straduinta sincera, ordinea, smerenia, bunavointa. Bunatatea. Ele se invata pe Cale.
Omul real credincios e omul liber prin excelenta. Senin, destins, discret si bland. Liber de lucifericul orgoliu, de incruntare si razbunare, de tot ce il tine captivul ridicol al poftei de bogatie, putere si marire de sine. Desertaciune sunt toate.
Abia el, omul credincios, nu superstitios, intelege ce este libertatea din miezul crestinismului. Aceea in care, constient de vicierea voii sale, de mizeria si de fragilitatea sa, rosteste:
„Faca-se voia Ta!”
Publicitate