— Marian… ce ai facut?
La celalalt capat al telefonului s-a lasat linistea.
M-am uitat din nou la ecran.
Un transfer.
Inca unul.
Si inca unul.
Toate facute in ultimele luni din contul in care eu si Marian stranseseram bani ani de zile.
Nu eram bogati.
Erau economiile noastre.
Bani pusi deoparte luna dupa luna, din salarii, prime, concedii la care renuntaseram si cheltuieli pe care le amanaseram.
— Cati bani i-ai dat?
— Elena, vin acasa si vorbim.
— Nu te-am intrebat cand vii acasa. Te-am intrebat cati bani ai luat din economiile noastre.
Marian a oftat.
— In total, 38.000 de lei.
Am crezut ca nu auzisem bine.
— Cat?
— Treizeci si opt de mii.
M-am asezat.
Cristina ma privea.
Dan isi coborase ochii.
— Ai dat unei femei despre care eu nici macar nu stiam ca exista 38.000 de lei din banii nostri?
— Nu i-am dat pur si simplu.
— Atunci ce-ai facut cu ei?
— Am platit niste datorii.
— Ale ei?
— Da.
Am inchis ochii.
Cu numai trei saptamani inainte, ii propusesem lui Marian sa plecam cateva zile la mare.
Imi spusese ca anul acela ar fi mai bine sa fim cumpatati.
„Nu stim ce vremuri vin”, spusese el.
Acum intelegeam de ce trebuia sa fim cumpatati.
Doar eu trebuia sa fiu.
„Vino acasa”
— Cand te intorci?
— Pot pleca acum.
— Atunci pleaca.
— Elena…
— Vorbim cand ajungi.
Am inchis.
Cristina s-a apropiat de mine.
— Mama, esti bine?
— Nu stiu.
Si acesta era adevarul.
Nu stiam daca eram mai furioasa pentru bani sau pentru minciuna.
Probabil pentru amandoua.
Dan a ramas cateva minute tacut, apoi a spus:
— Elena, inainte sa-l judeci…
M-am intors spre el.
— Nu termina propozitia.
— Voiam doar sa spun ca Silvia si sotul ei chiar au facut foarte mult pentru Marian.
— Si asta ii da dreptul sa ia 38.000 de lei fara sa-mi spuna?
— Nu.
— Atunci suntem de acord.
Dan a dat din cap.
— Dar poate ar trebui sa auzi toata povestea.
— Exact asta intentionez.
Marian a ajuns dupa-amiaza
La putin dupa ora patru am auzit cheia in usa.
Cristina plecase.
Dan plecase si el.
Voiam sa fiu singura cu sotul meu.
Marian a intrat cu geanta in mana.
Parea obosit.
— Buna.
Nu i-am raspuns.
Si-a lasat geanta langa usa si a venit in sufragerie.
— Imi pare rau.
— Pentru care parte?
— Pentru toate.
— Alege una.
S-a asezat in fotoliul din fata mea.
— Pentru ca te-am mintit.
— Bun inceput.
— Si pentru bani.
— Continua.
A ramas cateva secunde cu privirea in podea.
— Silvia m-a sunat acum sase luni.
— Cum avea numarul tau?
— Printr-un fost coleg de-al meu.
— Si dupa 35 de ani s-a gandit sa te sune?
— Nu ca sa-mi ceara bani.
Am ridicat sprancenele.
— Atunci de ce?
— Sotul ei murise cu doi ani inainte. Voia doar sa vorbeasca cu mine.
— Dupa 35 de ani?
— Da.
— Si ai plecat la Brasov.
— Prima data am mers pentru cateva ore.
— Fara sa-mi spui.
— Ti-am spus ca am treaba cu serviciul.
Am ras scurt.
— Deci nu este prima minciuna.
— Nu.
Cine era, de fapt, Silvia
Marian si-a frecat palmele.
— Cand aveam 25 de ani, firma la care lucram atunci m-a trimis la Brasov. Salariul era mic, cazarea pe care trebuia sa mi-o asigure firma a cazut in ultimul moment si aproape o luna am dormit pe unde am putut.
Nu auzisem niciodata povestea asta.
— De ce nu mi-ai spus?
— Pentru ca atunci cand ne-am cunoscut trecusera deja cativa ani. Nu mi s-a parut important.
— Continua.
— Un coleg il cunostea pe Petre, sotul Silviei. Aveau un apartament cu trei camere si fiul lor plecase la facultate. M-au primit in camera lui.
— Cu chirie.
— La inceput.
— Si dupa?
— Dupa vreo doua luni n-au mai vrut bani.
— De ce?
Marian a zambit trist.
— Pentru ca eram slab ca o scandura si Silvia spunea ca daca-mi mai ia si chirie, o sa ajung sa mananc covrigi la toate mesele.
In alte imprejurari poate as fi zambit.
Nu atunci.
— Am stat la ei aproape doi ani, a continuat. Mancam cu ei. Petre m-a ajutat sa-mi repar prima masina. Silvia imi spala hainele, desi ii spuneam sa nu o faca. Cand m-am imbolnavit, ea a stat cu mine la spital.
A facut o pauza.
— Pentru mine au fost ca niste parinti intr-o perioada in care eram singur intr-un oras strain.
Incepeam sa inteleg atasamentul.
Nu intelegeam secretul.
Problema Silviei incepuse dupa moartea sotului
— Ce datorii avea?
Marian si-a ridicat privirea.
— Dupa ce Petre a murit, au ramas niste cheltuieli. Apoi Silvia a facut niste reparatii urgente in apartament. A imprumutat bani si a inceput sa ramana in urma cu platile.
— Treizeci si opt de mii de lei?
— Nu toti odata.
— Am vazut transferurile.
— Primul a fost pentru restante. Al doilea pentru imprumut. Ultimul…
S-a oprit.
— Ultimul ce?
— Ultimul a fost ieri.
M-am uitat imediat spre telefon.
Nu observasem data.
— Cat?
— Doisprezece mii.
— Pentru ce?
— Ca sa inchida datoria care mai ramasese.
Am simtit cum furia revine.
— Si ai plecat la Brasov ca sa faci asta.
— Da.
— De aceea ai inventat excursia cu Dan.
— Da.
— De ce nu mi-ai spus pur si simplu: „Elena, exista o femeie care m-a ajutat enorm cand eram tanar si acum are nevoie de noi”?
Marian nu a raspuns.
— De ce?
— Pentru ca stiam ca vei spune nu.
Aceea a fost propozitia care m-a durut cel mai tare.
Mai mult decat suma.
Mai mult decat weekendul inventat.
— Deci nu ti-a fost frica sa-mi spui.
— Ba da.
— Nu. Ai stiut ca s-ar putea sa nu fiu de acord si ai hotarat ca parerea mea nu conteaza.
— Nu asta am vrut.
— Exact asta ai facut.
„Si daca eu luam 38.000 de lei?”
M-am ridicat.
— Hai sa schimbam putin situatia.
Marian ma privea.
— Daca maine afli ca eu am scos 38.000 de lei din economiile noastre si i-am dat unui om pe care tu nu-l cunosti, ce ai spune?
— Depinde de motiv.
— Nu. Mai intai ai afla ca te-am mintit sase luni. Dupa aceea ai afla motivul.
A tacut.
— Ai fi de acord?
— Nu.
— Atunci de ce ar trebui sa fiu eu?
— Nu trebuie.
— Bine.
Pentru prima data de cand venise acasa, Marian nu mai incerca sa se justifice.
— Am gresit, Elena.
— Da.
— Dar nu regret ca am ajutat-o.
M-am uitat la el.
— Nici nu-ti cer asta.
A parut surprins.
— Nu?
— Nu. Iti cer sa intelegi diferenta dintre a ajuta pe cineva si a hotari singur ce faci cu banii a doi oameni.
Marian a dat incet din cap.
Doua zile mai tarziu m-a sunat Silvia
Nu stiu daca Marian ii daduse numarul meu sau daca il luase din alta parte.
Cand am raspuns, am auzit o voce de femeie in varsta.
— Doamna Elena?
— Da.
— Sunt Silvia.
Am ramas tacuta.
— Stiu ca probabil nu vreti sa vorbiti cu mine.
— Depinde ce vreti sa-mi spuneti.
— Vreau sa va spun ca imi pare rau.
— Pentru ce?
— Pentru problemele pe care vi le-am facut.
— Problemele nu mi le-ati facut dumneavoastra.
— Marian a vrut sa ma ajute.
— Stiu.
— Eu nu am stiut ca dumneavoastra nu stiti.
Asta m-a facut sa tac.
— Cum adica?
— Mi-a spus ca a vorbit cu dumneavoastra.
Am inchis ochii.
Minciuna devenise si mai mare.
— V-a spus ca eu sunt de acord?
— Da.
— Cu toate transferurile?
— A spus ca ati hotarat impreuna sa ma ajutati.
M-am asezat.
— Inteleg.
— Doamna Elena, daca stiam…
— Nu este vina dumneavoastra.
— Ba poate este si a mea. N-ar fi trebuit sa accept.
— Ati avut nevoie.
La celalalt capat s-a facut liniste.
— Am avut.
Vocea i s-a frant putin.
— Dar nu vreau sa va stric familia.
— Familia mea nu se strica din cauza dumneavoastra, doamna Silvia.
Si chiar credeam asta.
Am vrut sa o cunosc
O saptamana mai tarziu i-am spus lui Marian:
— Mergem la Brasov.
S-a uitat surprins la mine.
— Amandoi?
— Da.
— Esti sigura?
— Vreau sa o cunosc pe femeia pentru care ai considerat ca merita sa risti 33 de ani de incredere.
N-a comentat.
Sambata dimineata am plecat.
De data aceasta impreuna.
Si fara povesti despre Dan.
Silvia locuia intr-un apartament obisnuit
Blocul era exact cel din fotografie.
Vechi, cu patru etaje.
Silvia ne-a deschis usa.
Era femeia pe care o vazusem in telefonul Cristinei.
Mica de statura, par alb, privire calda.
Cand m-a vazut, parea ca nu stie daca sa-mi intinda mana sau sa ma imbratiseze.
Am rezolvat eu problema.
I-am intins mana.
— Elena.
— Silvia.
Ne-a poftit in sufragerie.
Pe o comoda erau zeci de fotografii.
Unele cu sotul ei.
Unele cu fiul lor.
Si una foarte veche, aproape decolorata.
In ea era Marian.
Foarte tanar.
Statea intre Silvia si Petre la o masa.
— Asta cand a fost?
Silvia a zambit.
— De ziua lui. Implinea 26 de ani.
M-am uitat la Marian.
Nu-l vazusem niciodata in fotografia aceea.
— I-am facut tort, a continuat Silvia. Nu voia. Spunea ca e prea batran pentru tort.
Am ras fara sa vreau.
— Si acum spune la fel.
Pentru prima data de cand incepuse toata povestea, atmosfera s-a relaxat.
Atunci am inteles de ce nu putuse sa o lase singura
Silvia mi-a povestit lucruri pe care Marian nu mi le spusese niciodata.
Cum ajunsese la Brasov cu o valiza si aproape fara bani.
Cum Petre il ajutase sa-si gaseasca un serviciu mai bun.
Cum Silvia ii pusese mancare la pachet luni intregi.
Cum, intr-o iarna, Marian ramasese fara bani inainte de salariu si ei ii platisera drumul pana acasa ca sa-si vada parintii.
Nu erau gesturi spectaculoase.
Dar erau genul de gesturi pe care un om nu le uita.
Am inteles atunci ceva important.
Marian nu ii daduse bani unei straine.
Incercase sa intoarca, dupa 35 de ani, un bine primit intr-o perioada in care el nu avea aproape nimic.
Gestul lui devenise deodata usor de inteles.
Minciuna, insa, nu.
Pe drumul spre Bucuresti am luat o hotarare
Am stat aproape o ora fara sa vorbim.
Apoi Marian a spus:
— Acum intelegi?
— Da.
— Si?
— Inteleg de ce ai ajutat-o.
A respirat usurat.
— Dar nu inseamna ca te iert pentru cum ai facut-o.
Usurarea i-a disparut.
— Elena…
— Ai mintit-o si pe ea.
— Stiu.
— I-ai spus ca eu sunt de acord.
— Mi-a fost rusine sa-i spun ca nu stii.
— Exact. Pentru ca stiai ca ceea ce faci este gresit.
N-a raspuns.
— De acum inainte contul nostru de economii nu mai este un loc din care unul dintre noi poate lua bani fara sa vorbeasca cu celalalt.
— De acord.
— Indiferent pentru cine sunt.
— De acord.
— Si mai este ceva.
— Ce?
— Silvia nu trebuie sa-ti dea banii inapoi.
Marian s-a intors spre mine.
— Esti sigura?
— Da.
— Dupa tot ce s-a intamplat?
— Tocmai pentru ca acum stiu ce s-a intamplat.
Am privit pe geam.
— Daca veneai la mine acum sase luni si imi spuneai povestea, probabil ca as fi fost de acord sa o ajutam.
Marian a ramas tacut.
— Atunci de ce…
— Pentru ca nu mi-ai dat sansa sa spun da.
Aceasta era, de fapt, problema.
Uneori nu gestul distruge increderea, ci secretul din jurul lui
Au trecut cateva luni.
Silvia ne mai suna din cand in cand.
De Craciun ne-a trimis un pachet cu cozonac facut de ea.
Cand l-am desfacut, Marian a inceput sa rada.
— Exact asa facea si acum 35 de ani.
— Sper ca atunci nu-l ascundeai de sotie.
S-a uitat la mine.
— N-aveam sotie.
— Ai avut noroc.
Am ras amandoi.
Nu, nu am uitat ce a facut.
Si nu cred ca o fapta buna justifica o minciuna.
Dar nici nu pot spune ca, dupa ce am cunoscut-o pe Silvia, mi-as fi dorit ca Marian sa nu o ajute.
Mi-as fi dorit un singur lucru.
Sa vina acasa, sa se aseze in fata mea si sa spuna:
„Elena, femeia care m-a ajutat cand nu aveam nimic are acum nevoie de noi. Ce facem?”
Poate ca raspunsul meu ar fi fost da.
Poate ca am fi discutat suma.
Poate ca ne-am fi certat.
Dar ar fi fost hotararea noastra.
Pentru ca dupa 33 de ani de casnicie am inteles ca nu toate secretele ascund o tradare.
Unele ascund chiar si o fapta buna.
Dar atunci cand imparti o viata cu cineva, pana si binele facut pe ascuns poate rani.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
