— Corina… exista ceva ce trebuie sa stii inainte sa-l asculti.
M-am intors spre ea.
Mihai a facut un pas inainte.
— Alina, nu acum.
A fost prima data cand i-am auzit numele.
Alina.
Femeia din Timisoara cu care sotul meu avea o relatie de aproape patru ani.
Mama copilului lui.
— Ba exact acum, a spus ea.
Vocea ii tremura.
Mihai s-a uitat spre mine.
— Corina, lasa-ma sa-ti explic.
— Nu.
Am aratat spre Alina.
— Ea vorbeste prima.
„Am aflat despre tine acum trei saptamani”
Alina s-a sprijinit de tocul usii.
Era palida.
Abia nascuse.
I-am spus imediat:
— Intoarce-te in pat. Nu ai voie sa stai aici.
Poate pare absurd.
In momentul acela tocmai aflasem ca femeia din fata mea ii nascuse un copil sotului meu.
Si totusi primul meu reflex a fost cel de asistenta.
Alina s-a intors in salon.
Eu am intrat dupa ea.
Mihai a vrut sa vina.
— Tu ramai afara.
— Corina…
— Afara.
A ramas pe hol.
Am inchis usa.
Alina s-a asezat in pat.
— Ce trebuie sa stiu?
Si atunci mi-a spus:
— Am aflat despre tine acum trei saptamani.
Am privit-o fara sa inteleg.
— Mi-ai spus ca Mihai ti-a povestit despre mine.
— Asta mi-a spus el.
— Si nu este adevarat?
A dat din cap.
— Nu.
Patru ani, Alina crezuse o alta poveste
Cand il cunoscuse pe Mihai, el ii spusese ca este casatorit.
Dar ii prezentase casnicia noastra intr-un mod pe care eu nu l-as fi recunoscut niciodata.
Chipurile, eram despartiti in fapt.
Locuiam in aceeasi casa doar temporar.
Dormeam in camere separate.
Nu mai exista nimic intre noi.
Divortul urma sa vina „cand se rezolvau niste probleme de familie”.
— Si ai crezut?
Alina a coborat ochii.
— La inceput, da.
— Timp de patru ani?
Intrebarea mea a iesit mai taioasa decat intentionasem.
— Nu, a spus ea. Nu timp de patru ani.
Apoi si-a ridicat privirea.
— Tocmai asta incerc sa-ti spun.
In urma cu trei saptamani, telefonul lui Mihai ramasese la ea
Fusese la Timisoara.
Una dintre „delegatiile” despre care eu stiam atat de bine.
In dimineata plecarii, Mihai isi uitase pentru cateva minute telefonul in apartamentul Alinei.
Telefonul se aprinsese.
Pe ecran aparuse un mesaj.
De la mine.
„Sa nu uiti sa iei medicamentele. Te iubesc. Drum bun spre casa.”
Alina isi amintea mesajul cuvant cu cuvant.
— Atunci am inteles.
Am simtit un nod in gat.
— Ce?
— O femeie care este despartita de sotul ei de ani de zile nu-i scrie asa.
Nu am spus nimic.
— L-am intrebat in seara aceea.
— Si ce ti-a spus?
Alina a ras amar.
— Ca tu nu ai acceptat despartirea.
Am inchis ochii.
Minciunile lui Mihai aveau raspuns pentru orice.
Atunci Alina facuse ceva ce Mihai nu stia
— Te-am cautat.
Am deschis ochii.
— Pe mine?
— Da.
— Unde?
— Pe internet.
Imi gasise profilul.
Vazuse fotografiile.
Fotografia mea cu Mihai de la aniversarea noastra.
Fotografia facuta de Craciun.
O fotografie de la o nunta la care fuseseram impreuna cu doar cateva luni inainte.
— Atunci am stiut ca m-a mintit.
— De ce nu mi-ai scris?
A pus o mana pe burta, aproape instinctiv, desi copilul nu mai era acolo.
— Pentru ca eram insarcinata in luna a opta si m-am speriat.
— De ce?
— Nu stiam ce sa fac.
A inceput sa planga.
— Stiam ca trebuie sa afli. Dar in acelasi timp ma gandeam ca daca il confrunt si pleaca, raman singura cu un copil.
„Aveam de gand sa te caut dupa nastere”
Am ramas langa pat.
Nu stiam daca sa fiu furioasa pe ea.
Sa-mi fie mila.
Sau sa plec.
— Si daca nu nasteai aici?
— Dupa ce ajungeam acasa cu copilul, te cautam.
— Esti sigura?
— Nu.
Raspunsul m-a surprins.
— Nu?
— Nu vreau sa te mint si eu. Voiam sa o fac. Daca as fi avut curaj, nu stiu.
Pentru prima data in dimineata aceea, am crezut-o complet.
Pentru ca nu incerca sa para mai buna decat fusese.
Am intrebat-o un singur lucru
— Alina, cand ai ramas insarcinata, stiai ca Mihai este inca impreuna cu mine?
— Nu.
— Esti sigura?
— Da.
— Daca ai fi stiut?
A tacut.
— Nu as fi ramas cu el.
Nu stiu daca era adevarat.
Poate nici ea nu stia.
Dar nu mai conta.
Copilul exista.
Si copilul nu avea nicio vina.
Mihai ne astepta pe hol
Cand am iesit, statea pe un scaun.
Florile erau langa el.
Punga pentru bebelus era pe podea.
S-a ridicat imediat.
— Putem vorbi?
— Acum putem.
— Unde?
— Aici.
— Corina, nu cred ca…
— Patru ani ai avut timp sa alegi locul potrivit. Acum il aleg eu.
O colega trecea pe hol.
M-am oprit.
Nu voiam spectacol.
Nu acolo.
Nu intr-o maternitate.
— Vino.
L-am dus intr-o incapere libera.
Am inchis usa.
Prima lui propozitie m-a facut sa inteleg ca nu mai aveam ce salva
— Nu am vrut sa afli asa.
M-am uitat la el.
— Asta este problema ta?
— Nu asta am vrut sa spun.
— Cum voiai sa aflu, Mihai?
N-a raspuns.
— La cina?
Tacea.
— Dupa botez?
— Corina…
— Sau nu voiai sa aflu deloc?
A coborat privirea.
Si acolo am primit raspunsul.
Nu avea niciun plan sa divorteze
— I-ai spus Alinei ca divortam.
— Stiu.
— Mie ce urma sa-mi spui?
— Lucrurile s-au complicat.
— Un copil nu apare pentru ca „s-au complicat lucrurile”.
— Stiu.
— De cand stii ca este insarcinata?
— De la inceput.
Am simtit ca ma loveste din nou.
— Opt luni?
— Da.
— Opt luni ai dormit langa mine stiind ca o alta femeie iti poarta copilul?
N-a raspuns.
— Si ce aveai de gand sa faci dupa nastere?
— Nu stiu.
— Minti.
— Nu stiam cum sa aleg.
Aceea a fost propozitia care a inchis totul.
Nu stia cum sa aleaga.
Dupa 22 de ani cu mine si patru ani cu ea, Mihai inca se considera omul care trebuia sa „aleaga”.
„Nu mai trebuie sa alegi”
A ridicat capul.
— Ce?
— Nu mai trebuie sa alegi intre mine si Alina.
— Corina, te rog…
— Eu am iesit din alegere.
— Nu spune asta acum.
— De ce? Pentru ca sunt nervoasa?
— Da.
Am dat din cap.
— Nu sunt nervoasa, Mihai.
Si era adevarat.
Furia avea sa vina mai tarziu.
In momentul acela simteam doar o liniste pe care nu mi-o puteam explica.
Mi-am terminat tura
Poate pare imposibil.
Si mie mi se pare acum.
Dar m-am intors la munca.
Aveam paciente.
Aveau nevoie de mine.
Nu puteam sa dispar pentru ca viata mea personala se prabusise.
Am rugat insa o colega sa preia salonul 307.
— Te simti rau?
— Putin.
Nu i-am spus nimic.
La ora patru am plecat.
Mihai nu mai era pe hol.
Florile disparusera.
Stiam unde era.
La copilul lui.
In seara aceea, acasa, am gasit doua camasi pregatite pentru calcat
Le pusesem eu acolo cu o zi inainte.
Una dintre ele era cea pe care Mihai o purta de obicei cand mergea „la Timisoara”.
Am luat-o in mana.
Dintr-odata, ultimii patru ani au inceput sa arate diferit.
Delegatiile.
Hotelurile.
Telefonul intors cu ecranul in jos.
Dusurile imediat dupa ce venea acasa.
Cadourile cumparate „pentru un client”.
Nu observasem.
Sau poate observasem si alesesem explicatiile cele mai simple.
La ora 21:10 a venit acasa
A intrat incet.
— Corina?
Eram la masa din bucatarie.
— Sunt aici.
S-a asezat in fata mea.
— Copilul este bine.
Am dat din cap.
— Ma bucur.
Si chiar ma bucuram.
Copilul acela nu-mi facuse nimic.
— Este baiat, a spus.
— Stiu.
Uitase unde lucram.
— Corina, nu vreau sa pierd 22 de ani.
— Nu i-ai pierdut astazi.
— Stiu.
— I-ai pus in pericol in fiecare dintre ultimii patru ani.
A incercat sa-mi explice cum incepuse totul
O cunoscuse pe Alina la o intalnire de afaceri in Timisoara.
La inceput fusese „doar o cafea”.
Apoi o cina.
Apoi o noapte.
Apoi doua vieti.
— La inceput am crezut ca se termina repede.
— Patru ani nu inseamna repede.
— Stiu.
— Ai iubit-o?
A tacut.
— Raspunde.
— Da.
A durut.
Dar macar era prima propozitie sincera pe care mi-o spusese in ziua aceea.
A doua intrebare a fost mai grea
— Pe mine ma mai iubesti?
— Da.
Am zambit amar.
— Vezi? Tocmai asta este problema.
— Ce?
— Tu crezi ca iubirea este suficienta ca sa justifice orice.
S-a uitat la mine.
— Eu nu pot trai cu doua adevaruri, Mihai. Tu ai putut.
In urmatoarele zile n-am luat nicio decizie spectaculoasa
Nu i-am aruncat hainele pe geam.
Nu am sunat rudele.
Nu am scris nimic pe internet.
Mihai s-a mutat temporar.
Eu am ramas acasa.
Am avut nevoie de timp.
Dupa 22 de ani, chiar si atunci cand stii ce vrei, viata nu se desface intr-o dupa-amiaza.
Dupa o saptamana, Alina mi-a trimis un mesaj
Nu stiu de unde avea numarul meu.
Probabil de la Mihai.
Mesajul spunea:
„Nu iti cer sa ma ierti. Vreau doar sa stii ca nu am stiut adevarul despre voi. Si ca nici eu nu mai stiu ce voi face.”
Am citit mesajul.
N-am raspuns imediat.
Dupa aproape o ora am scris:
„Ai grija de copil. Restul il rezolvam noi, adultii.”
Nu am devenit prietene
Nici nu cred ca vom deveni vreodata.
Nu aceasta este povestea.
Alina este femeia cu care sotul meu a avut o relatie.
Eu sunt femeia pe care el a mintit-o timp de patru ani.
Iar intre noi exista acum un copil care nu a cerut sa se nasca intr-o asemenea situatie.
Dar am refuzat sa transform copilul intr-un vinovat.
Cateva saptamani mai tarziu am intrat din nou in salonul 307
Era gol.
O alta pacienta urma sa fie adusa acolo.
Pentru cateva secunde am ramas in prag.
Mi-am amintit dimineata aceea.
Fisa.
Numele.
Mesajul lui Mihai:
„Am ajuns cu bine. Te iubesc.”
Si mi-am dat seama de ceva.
Daca Alina nu ar fi nascut prematur…
Daca nu ar fi fost in Bucuresti…
Daca ambulanta ar fi dus-o la alta maternitate…
Daca eu nu as fi fost de serviciu…
Poate ca Mihai ar mai fi continuat.
O luna.
Un an.
Cine stie?
Uneori adevarul nu bate la usa
Intra pur si simplu in locul in care lucrezi.
Primeste un numar de salon.
Si ajunge pe o fisa pe care trebuie sa o citesti.
Eu am intrat in salonul 307 ca asistenta medicala.
Am iesit de acolo stiind ca barbatul cu care imi petrecusem 22 de ani construise, in paralel, o alta familie la 550 de kilometri distanta.
Nu stiu inca daca voi putea ierta vreodata.
Dar stiu ceva.
In dimineata aceea am incetat sa mai cred ca trebuie sa astept ca Mihai sa aleaga.
Pentru ca dupa 22 de ani in care crezusem ca suntem doi oameni intr-o casnicie, am descoperit ca cea mai importanta alegere ramasa nu mai era a lui. Era a mea.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
