— Ce se intampla in septembrie?
George nu mi-a raspuns.
Si expresia de pe fata lui a fost primul lucru care m-a facut sa cred ca, de data aceasta, sora lui nu inventase totul.
— George?
Carmen si-a luat geanta de pe capota masinii.
— Eu cred ca ar trebui sa vorbiti singuri.
M-am intors spre ea.
— Nu. Tu ramai.
— Monica…
— Tu i-ai spus Simonei ca eu si sotul meu suntem practic despartiti. Tu i-ai spus ca George pleaca de acasa pana la toamna. Acum vreau sa aud explicatia de fata cu amandoi.
Carmen s-a uitat la fratele ei.
George parea furios.
— Ce i-ai spus Simonei?
— Nu incepe si tu.
— Te-am intrebat ce i-ai spus.
— Ce stiam.
George a facut un pas spre ea.
— Tu nu stiai nimic.
— Ba da.
— Carmen!
— Ce? Acum eu sunt vinovata pentru toate?
Am ridicat mana.
— Opriti-va amandoi.
Apoi m-am uitat la George.
— In septembrie pleci de acasa?
— Nu.
Raspunsul a venit imediat.
— Atunci ce se intampla in septembrie?
A oftat.
— Trebuia sa-ti spun.
— Asta nu suna deloc bine.
George isi facuse un plan fara mine
Ne-am intors in casa.
Carmen a vrut sa vina dupa noi.
— Tu ramai afara, i-a spus George.
— Dar…
— Afara, Carmen.
Pentru prima data in dimineata aceea, sora lui n-a mai avut nimic de spus.
Am intrat in bucatarie.
George a inchis usa.
— Spune.
— In septembrie trebuia sa plec pentru o perioada.
— Unde?
— In Germania.
M-am uitat la el.
— In Germania?
— Da.
— Pentru ce?
— Am primit o oferta de munca.
Pentru cateva secunde n-am stiut ce sa spun.
George lucrase ani intregi in domeniul instalatiilor industriale. In ultimii ani acceptase mai putine lucrari si vorbise de cateva ori despre faptul ca ar vrea sa mai munceasca serios doi-trei ani inainte de pensie.
Dar niciodata despre Germania.
— De cand stii?
— De aproape o luna.
— Si mie cand aveai de gand sa-mi spui?
— Cand eram sigur.
— Dar Carmen stia.
A tacut.
— Carmen stia, am repetat.
— A aflat intamplator.
— Cum?
— M-a sunat cand eram cu omul care mi-a facut oferta. Am vorbit dupa aceea.
Am ras amar.
— Interesant. Sotia trebuie sa astepte pana esti sigur. Sora primeste informatia cu o luna inainte.
— Nu am vrut sa te ingrijorez degeaba.
— Pentru cat timp plecai?
A ezitat.
— Sase luni.
Am ramas cu privirea asupra lui.
— Sase luni?
— Cu posibilitatea sa ma intorc mai devreme.
— Si asta urma sa aflu cand? In drum spre aeroport?
— Nu exagera.
— George, ai organizat un weekend in casa mea fara sa-mi spui, mi-ai inventat o poveste cu acoperisul, sora ta a adus aici o femeie careia i-a spus ca suntem aproape despartiti, iar acum aflu ca tu te pregatesti sa pleci sase luni din tara. Cred ca am castigat dreptul sa exagerez putin.
Dar Simona nu fusese ideea lui George
— Eu n-am invitat-o pe Simona.
— Stiu. Carmen a facut-o.
George s-a incruntat.
— Stii si ce i-a spus?
— Tocmai am aflat.
— Eu nu stiam.
L-am privit atent.
— Ai avut vreodata ceva cu ea?
— Nu.
— Nici acum douazeci de ani?
— Nu.
Apoi a zambit amar.
— Carmen incerca sa ne combine si atunci.
— Poftim?
— Simona era prietena ei. Ne-am intalnit de cateva ori in acelasi grup. Atat.
— Si tu stiai ca vine aici?
— Am aflat ieri, dupa ce am ajuns.
— Si nu ti s-a parut cazul sa-mi spui?
— Daca te sunam si iti spuneam ca sora mea a adus o femeie pe care incerca sa mi-o prezinte acum douazeci de ani, ce crezi ca se intampla?
— Probabil exact ce se intampla acum, numai ca as fi aflat de la tine.
A tacut.
— Aici este problema, George. Nu Simona.
— Stiu.
— Problema este ca toata lumea pare sa stie lucruri despre viata mea inaintea mea.
Atunci l-am intrebat despre Carmen
— De ce ai lasat-o sa stea aici pana la sfarsitul lunii?
George si-a trecut mana peste fata.
— Pentru ca are probleme.
— Ce probleme?
— Cu apartamentul.
— Ce s-a intamplat?
— Il renoveaza.
Am ramas uitandu-ma la el.
— Pentru asta era nevoie sa ma minti?
— Stiam ca o sa spui nu.
— De unde stiai?
— Pentru ca voi doua nu va intelegeti.
— Nu ma inteleg cu ea tocmai pentru ca face lucruri de genul asta.
— Este sora mea.
— Iar eu sunt sotia ta.
George n-a mai spus nimic.
— Daca veneai la mine si spuneai: „Monica, Carmen are apartamentul in renovare si are nevoie sa stea doua saptamani undeva”, poate acceptam.
— Trei.
— Poftim?
— Trei saptamani.
Am inchis ochii.
— Minunat.
— Vezi?
— Ce sa vad?
— Reactia ta.
— Reactia mea vine dupa ce am gasit valizele in casa, George. Nu inainte.
Carmen a intrat fara sa bata
— Ati terminat?
M-am intors spre ea.
— Nu.
— Atunci spune-i si partea cealalta.
George s-a ridicat.
— Iesi.
— De ce? Tot o sa afle.
— Ce sa aflu?
Carmen s-a uitat direct la mine.
— Ca George voia sa-ti propuna sa vii si tu in Germania.
M-am intors spre sotul meu.
— Este adevarat?
— Da.
— Si asta schimba ce?
— Nimic, a spus el. Dar nu planuiam sa te parasesc.
Carmen a ras scurt.
— Nu inca.
George s-a intors brusc spre ea.
— Ce inseamna asta?
— Nimic.
— Nu. Spune.
Carmen si-a luat geanta.
— Eu doar cred ca sase luni departe de casa schimba multe.
Atunci am inteles.
Nu George ii spusese ca urma sa fie „liber”.
Carmen ajunsese singura la concluzia asta.
Sau, mai rau, sperase sa se intample.
„De ce vrei atat de mult sa ne despartim?”
Am intrebat-o direct.
Carmen s-a intors spre mine.
— Nu vreau sa va despartiti.
— Ai adus o femeie aici dupa ce i-ai spus ca mariajul nostru este terminat.
— Am exagerat.
— Ai mintit.
— Bine. Am mintit.
— De ce?
— Pentru ca fratele meu nu mai este fericit.
George a izbucnit:
— Cine ti-a spus tie ca nu sunt fericit?
— Te cunosc.
— Se pare ca nu.
Carmen s-a uitat la mine.
— Monica decide tot.
Am ramas surprinsa.
— Ce decid?
— Casa asta. Vacantele. Banii. Unde mergeti. Ce faceti.
— Casa asta este mostenirea mea.
— Exact. Mereu „a mea”.
— Pentru ca juridic si in realitate chiar este a mea.
— Si George ce are?
Intrebarea ei m-a facut sa inteleg ca discutia nu era despre Simona.
Nici despre Germania.
Era despre ceva mult mai vechi.
Carmen considera ca fratele ei fusese nedreptatit
— Spune pana la capat, i-am cerut.
— Nu are rost.
— Ba are.
— George a muncit si el aici.
— N-am spus niciodata ca nu.
— A reparat, a zugravit, a stat dupa muncitori.
— Si eu am platit renovarea din banii parintilor mei.
— Dar sunteti sot si sotie.
— Tocmai de aceea nu i-am cerut niciodata chirie ca sa intre in casa mea, Carmen.
George aproape ca a ras.
— Gata. Ati ajuns prea departe.
Dar Carmen nu se oprea.
— Daca pleaca in Germania si tu ramai aici, el ce castiga?
Am clipit.
— Din ce?
— Din toti anii astia.
Atunci George a inteles inaintea mea.
— Carmen, taci.
— De ce?
— Pentru ca vorbesti prostii.
— Nu sunt prostii.
— Ba da.
M-am uitat de la unul la celalalt.
— Ce se intampla?
Adevarul despre „vacanta” lui Carmen
George s-a asezat.
Carmen a ramas in picioare.
— Apartamentul vostru chiar este in renovare?
Am intrebat-o fara sa stiu de ce.
A tacut.
— Carmen?
Sotul ei, care pana atunci statuse afara, aparuse in usa.
— Spune-i, a zis el.
Carmen s-a intors spre el.
— Nu acum.
— Ba acum.
Am simtit ca urmeaza inca ceva.
— Apartamentul nu este in renovare, a spus cumnatul meu.
George s-a ridicat.
— Cum adica?
— L-am vandut.
S-a facut liniste.
— Ati vandut apartamentul? am intrebat.
— Da.
— Si unde urma sa locuiti?
Nimeni nu raspundea.
Atunci m-am uitat spre valize.
Apoi spre Carmen.
Si am inteles.
— Aici?
Carmen si-a incrucisat bratele.
— Temporar.
— Pana cand?
— Pana gasim altceva.
— George stia?
Sotul meu parea la fel de surprins ca mine.
— Nu.
M-am uitat la Carmen.
— Fratelui tau i-ai spus ca renovezi apartamentul.
— Pentru ca altfel n-ar fi acceptat.
Am inceput sa rad.
Nu mai puteam.
In mai putin de doua ore aflasem ca sotul meu ma mintise, ca sora lui incercase sa-i aduca o posibila partenera, ca George se pregatea sa plece sase luni in Germania si ca „musafirii pentru cateva saptamani” isi vandusera de fapt locuinta.
Atunci am pus singura intrebare care mai conta
— Carmen, de ce ai vandut apartamentul inainte sa ai unde sa te muti?
— Am gasit ceva.
— Unde?
A tacut.
Sotul ei a raspuns:
— Vrem sa cumparam o casa.
— Foarte bine. Ce legatura are asta cu mine?
Carmen s-a uitat spre fereastra.
— Ne mai lipseste o parte din bani.
In sfarsit intelegeam.
Nu complet, dar suficient.
— Si pana atunci voiati sa locuiti aici.
— Doar cateva luni.
— Cateva luni?
George s-a intors spre sora lui.
— Mie mi-ai spus trei saptamani.
— Pentru ca dupa aceea tu plecai.
— Si?
Carmen a ridicat din umeri.
— Casa ramanea goala.
Atunci am inteles planul ei pana la capat.
George urma sa plece in Germania.
In mintea lui Carmen, eu si George urma sa ne despartim.
Simona trebuia, probabil, sa grabeasca lucrurile.
Iar Carmen si sotul ei urmau sa ramana intr-o casa care, dupa parerea ei, „oricum statea goala”.
George a fost cel care i-a spus sa plece
Nu eu.
El.
— Strangeti tot.
Carmen s-a uitat la el.
— Vorbesti serios?
— Foarte serios.
— Sunt sora ta.
— Tocmai de asta nu inteleg ce ai facut.
— Am incercat sa te ajut.
— Invitand o femeie aici si spunandu-i ca mariajul meu este terminat?
— George…
— Si planuind sa locuiesti in casa Monicai fara ca ea sa stie?
— Este si casa ta.
George a clatinat din cap.
— Nu. Monica a mostenit-o. Noi o folosim impreuna pentru ca suntem o familie. Este o diferenta.
Carmen s-a uitat la mine.
— Sper ca esti multumita.
— Nu sunt.
— Ba pari.
— Carmen, in dimineata asta am aflat ca sotul meu imi ascunde o plecare de sase luni. Crede-ma, nu am castigat nimic.
Dupa ce au plecat, am ramas singura cu George
Curtea parea brusc uriasa.
Masa era inca plina de pahare si farfurii.
George a inceput sa le stranga.
— Lasa-le.
S-a oprit.
— Esti foarte suparata?
— Tu ce crezi?
— Stiu ca am gresit.
— Cu ce anume?
A oftat.
— Cu toate.
— Atunci macar pornim de undeva.
S-a asezat in fata mea.
— Nu am vrut sa te exclud din viata mea.
— Dar exact asta ai facut.
— Mi-a fost teama ca vei spune nu Germaniei inainte sa apuc sa-ti explic.
— Poate spuneam.
— Stiu.
— Dar era dreptul meu sa spun.
— Stiu.
— Si casa?
— Carmen m-a rugat. Am crezut ca sunt trei saptamani. Stiam ca daca te intreb, probabil o sa refuzi.
— Asa ca ai decis ca este mai simplu sa nu ma intrebi.
— Da.
— Asta nu este casnicie, George.
A ridicat privirea.
— Stiu.
Nu Germania era problema noastra
Am inteles asta abia atunci.
Nici Simona.
Nici Carmen.
Problema era ca, dupa 24 de ani, incepuseram sa luam decizii separat si sa presupunem ce va spune celalalt inainte sa mai avem curajul sa intrebam.
— Mai vrei sa pleci? l-am intrebat.
— Da.
Raspunsul lui m-a surprins prin sinceritate.
— De ce?
— Pentru ca este o oferta buna si pentru ca vreau sa mai fac ceva pentru noi inainte sa ies la pensie.
— Pentru noi sau pentru tine?
S-a gandit.
— Pentru amandoi. Dar probabil si pentru mine.
Am apreciat raspunsul.
— Si voiai sa vin cu tine?
— Da.
— Sase luni?
— Nu neaparat toate. Puteai veni si pleca. Trebuia sa discutam.
— Exact. Trebuia.
In seara aceea nu am luat nicio decizie
Nici despre Germania.
Nici despre casnicia noastra.
Am ramas la casa.
George a dormit in camera de oaspeti.
Nu pentru ca il suspectam ca ma inselase cu Simona.
Din tot ce vazusem, nu credeam ca o facuse.
Dar aveam nevoie de liniste.
A doua zi dimineata, cand am iesit in curte, George reparase singur doua dintre tiglele despre care inventase povestea.
M-am uitat la el de jos.
— Deci pana la urma chiar aveam probleme cu acoperisul?
A inceput sa rada.
— Doua tigle.
— Pentru doua tigle era nevoie de patru masini si zece musafiri?
— Se pare ca am supraestimat lucrarea.
Am ras si eu.
Nu pentru ca totul fusese iertat.
Ci pentru ca uneori, dupa o cearta uriasa, primul semn ca mai exista ceva de salvat este faptul ca inca poti rade cu omul de langa tine.
Ce s-a intamplat in septembrie
George a acceptat oferta.
Dar nu inainte sa discutam serios.
A plecat pentru trei luni, nu sase.
Eu am mers la el de doua ori.
Nu ne-am despartit.
Simona nu a devenit amanta lui.
De fapt, dupa acel weekend, nu cred ca s-au mai vazut.
Carmen n-a mai venit la casa parintilor mei fara sa ma intrebe.
Si nici nu s-a mutat acolo.
Cu banii din apartament si cu un credit mai mic, ea si sotul ei au cumparat in cele din urma o casa modesta.
Relatia dintre noi a ramas rece o perioada.
Poate ca unele lucruri se iarta mai repede decat se uita.
Dar cel mai important lucru s-a schimbat intre mine si George.
Am incetat sa mai luam hotarari importante presupunand ca stim deja ce va spune celalalt.
Pentru ca dupa 24 de ani de casnicie am descoperit ceva ce pare banal, dar nu este.
Poti sa cunosti un om de o viata si tot sa distrugi increderea dintre voi daca incepi sa hotarasti in locul lui.
Iar uneori nu o aventura rupe o casnicie.
O poate rupe o minciuna aparent nevinovata, o decizie luata pe ascuns si senzatia ca toata lumea stie ce se intampla in propria ta viata inaintea ta.
In cazul nostru, am avut noroc.
Am aflat la timp.
Si, culmea, totul a inceput cu doua tigle de pe acoperis care nici macar nu aveau nevoie de atata „ajutor”.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
