Victor a ramas cu dosarul deschis in poala.
Se uita cand la hartii, cand la mine.
— Fiule… tu ce-ai facut?
M-am asezat langa el.
— Citeste pana la capat.
A coborat din nou privirea.
Prima pagina era confirmarea programarii pentru operatie.
Pe urmatoarea era dovada platii.
Victor a apropiat foaia de ochi.
— Nu inteleg.
— Operatia este platita.
— Cum adica platita?
— Exact asa. Nu mai ai de dat 40.000 de lei.
A ramas cu gura intredeschisa.
— Dar eu abia saptamana trecuta am aflat cat costa.
— Tu, da.
— Si tu de unde stiai?
Am tras aer in piept.
— De aproape trei luni stiu ca ai probleme.
Fata i s-a schimbat.
— Cine ti-a spus?
— Tu.
— Eu?
— Fara sa vrei.
Cu trei luni inainte il sunasem intr-o seara.
De obicei raspundea imediat.
Atunci imi respinsese apelul.
Dupa cateva minute imi trimisese un mesaj:
„Te sun eu. Sunt putin ocupat.”
Nu mi s-ar fi parut nimic ciudat daca, in fundalul fotografiei pe care mi-o trimisese in aceeasi zi, n-as fi observat o bratara de spital la mana lui.
L-am intrebat.
A ras.
— Niste analize. La varsta mea te cauta doctorii si cand n-ai nimic.
Nu l-am crezut.
A doua zi am plecat la Galati.
Nu i-am spus.
Am aflat ca facea investigatii si ca exista posibilitatea unei operatii.
Atunci am inceput sa pun bani deoparte si sa ma interesez cum il pot ajuta.
— De ce n-ai venit la mine? l-am intrebat pe banca din fata bisericii.
Victor a ridicat din umeri.
— Pentru ce?
— Pentru ce?! Erai bolnav!
— Tu aveai viata ta.
— Iar tu esti in viata mea.
A tacut.
— Victor, eu te-am intrebat de zeci de ori daca ai nevoie de ceva.
— Si ti-am raspuns.
— M-ai mintit.
— Nu voiam sa ajung povara.
Cuvantul acela m-a lovit.
Povara.
Omul care ma crescuse de la 11 ani se temea ca pentru mine ar putea deveni o povara.
— Mai intoarce o pagina, i-am spus.
A facut-o.
Acolo erau actele unei case.
Victor s-a uitat lung la ele.
— Astea ce mai sunt?
— Casa ta.
A inceput sa dea din cap.
— Nu.
— Ba da.
— Mihai, eu nu ti-am cerut casa.
— Stiu.
— Am unde sa stau.
— In doua camere, la etajul patru, intr-un bloc fara lift. Dupa operatie o sa urci patru etaje in fiecare zi?
— Ma descurc.
Am zambit.
— Asta spui de cand te cunosc.
Casa era mica.
Doua camere, bucatarie si o curte cat sa incapa o masa, cativa pomi si un petic de gradina.
O gasisem la marginea orasului.
La parter.
Fara scari.
La cateva minute de un magazin si de statia de autobuz.
Victor continua sa dea din cap.
— Nu pot s-o primesc.
— Atunci n-o primi.
S-a uitat surprins la mine.
— Cum?
— Mai este ceva in dosar.
A intors pagina.
Nu era un act.
Era o fotografie.
Cand a vazut-o, a incremenit.
Pentru prima data de cand ma asezasem langa el, nu a mai spus nimic.
In fotografie era o motocicleta.
Veche.
Visinie.
Cu rezervorul putin zgariat in partea stanga.
Victor a apropiat fotografia.
— Nu se poate…
— Ba se poate.
— De unde ai luat poza asta?
— Intoarce-o.
Pe spate scrisesem o adresa.
Victor a citit-o.
— Ce este acolo?
— Hai sa vezi.
Am mers aproape o ora fara sa-i spun unde il duc
Victor ma intreba din zece in zece minute.
— Unde mergem?
— Ai rabdare.
— Mihai, eu am venit sa-ti cer bani pentru operatie si acum ma plimbi prin oras cu acte de case si motociclete.
— Exact.
— Ai luat-o razna.
— Posibil.
Cand am oprit, in fata noastra era un atelier.
Un barbat ne astepta la poarta.
Victor a coborat.
— Ce cautam aici?
Am intrat.
In spatele atelierului era o motocicleta acoperita cu o husa.
Am tras husa.
Victor a facut un pas inapoi.
Apoi inca unul.
— Nu…
Am stiut ca o recunoscuse.
Era motocicleta lui.
Aceeasi pe care o vanduse cu aproape douazeci de ani inainte ca eu sa pot merge la cursul care ma ajutase sa intru la facultate.
Nu una asemanatoare.
Chiar aceea.
O cautasem luni intregi.
Pornisem de la cateva fotografii vechi si de la numarul pe care il gasisem intr-un dosar cu acte.
Fusese vanduta de mai multe ori.
In cele din urma ajunsesem la un colectionar care o tinea intr-un garaj.
Am cumparat-o.
Apoi am dus-o la restaurat.
Victor s-a apropiat incet.
A pus mana pe ghidon.
Nu mai spunea nimic.
— O recunosti?
A trecut cu degetele peste zgarietura de pe rezervor.
— Aici am scapat-o eu intr-o iarna.
Vocea ii tremura.
— Stiu.
— De unde sa stii?
— Mi-ai povestit de vreo cincizeci de ori.
A inceput sa rada.
Apoi rasul i s-a transformat in plans.
— Pentru asta ai cheltuit tu banii?
— Nu.
— Cum adica nu?
— Pentru asta, pentru operatie si pentru casa.
Victor s-a intors spre mine.
— De ce?
Intrebarea m-a surprins.
— Cum adica de ce?
— Eu n-am facut nimic ca sa-mi dai toate astea.
Atunci mi-am amintit de seara in care venise acasa pe jos.
De bancnotele puse pe masa din bucatarie.
De mine, la 17 ani, urland ca nu vreau banii.
Si de raspunsul lui.
— Mai tii minte ce mi-ai spus cand ai vandut motocicleta?
S-a uitat la mine.
— Nu.
— Eu tin minte.
M-am apropiat.
— Ti-am spus ca era singurul lucru al tau.
Victor si-a plecat capul.
— Si tu mi-ai raspuns: „Tu esti al meu.”
A inchis ochii.
— Ei bine, tata, acum e randul meu.
L-am imbratisat.
— Tu esti al meu.
Atunci a inteles de ce ii spusesem ca nu primeste niciun leu
Nu voiam sa-i dau 40.000 de lei.
Nu voiam sa-mi restituie bani luna de luna.
Nu voiam sa aud ca imi este dator.
Operatia era deja achitata.
Casa il astepta.
Iar lucrul la care renuntase pentru mine cu aproape douazeci de ani inainte se intorsese la el.
Victor s-a operat cateva saptamani mai tarziu.
Interventia a mers bine.
Dupa recuperare s-a mutat in casa cea mica.
La inceput a protestat aproape zilnic.
Spunea ca e prea mult.
Ca nu merita.
Ca trebuie sa-mi vad de familia mea.
Pana intr-o duminica.
Am venit cu sotia la el.
Victor statea in curte, sub unul dintre pomi.
Motocicleta era langa pridvor.
Nu mai mergea cu ea prea des.
Spunea ca oasele lui nu mai sunt cele de la 40 de ani.
Dar in fiecare dimineata o stergea de praf.
M-am asezat langa el.
— Esti bine?
— Sunt.
— Iti lipseste apartamentul?
— Deloc.
Apoi a tacut putin.
— Mihai?
— Da?
— In seara aia chiar am crezut ca nu vrei sa ma ajuti.
Am inceput sa rad.
— Stiu.
— Vreo zece minute te-am considerat cel mai nerecunoscator copil de pe pamant.
— Doar zece?
A ras si el.
Apoi si-a pus mana peste mana mea.
— Sa stii ceva. N-a trebuit sa-mi dai nimic inapoi.
— Nici tu n-a trebuit sa vinzi motocicleta.
— Ba da.
— De ce?
S-a uitat la mine de parca raspunsul era cel mai simplu lucru din lume.
— Pentru ca aveai nevoie.
Atat.
Poate ca asta este familia.
Nu cine a dat mai mult.
Nu cine trebuie sa intoarca o datorie.
Ci omul care, atunci cand ai nevoie de el, nu incepe sa socoteasca.
Victor facuse asta pentru mine cand eram un pusti care nu avea nimic.
Iar dupa aproape douazeci de ani, pentru prima data, am putut sa fac si eu acelasi lucru pentru el.
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala, adaptata si dezvoltata in scop narativ cu sprijinul inteligentei artificiale. Personajele si intamplarile prezentate sunt imaginare.
Alte Stiri
