M-am asezat la masa din bucatarie si am luat din nou extrasul bancar.
Transferurile erau reale.
Numele meu era real.
Contul insa nu-l vazusem niciodata.
— Spune-mi despre apartament, a zis Andrei.
Am inchis ochii.
— In urma cu aproape treizeci de ani, tatal Irinei, Mihai, avea o mica firma impreuna cu Dan.
— Barbatul din fotografie?
— Da.
Dan fusese mai mult decat asociatul lui. Fusese cel mai bun prieten al nostru.
Mancam impreuna, plecam in concedii impreuna, venea la noi aproape in fiecare weekend.
Pana cand Mihai a inceput sa banuiasca faptul ca din firma dispareau bani.
La inceput erau sume mici.
Apoi au devenit din ce in ce mai mari.
— Dan fura?
— Asta credea Mihai.
— Si dumneavoastra?
Mi-am coborat privirea.
— Eu l-am aparat.
Andrei a ramas tacut.
Asta era partea de care imi fusese rusine toata viata.
Nu pentru ca avusesem o relatie cu Dan.
Nu avusesem.
Ci pentru ca avusesem mai multa incredere in el decat in propriul meu sot.
Intr-o seara, dupa o cearta uriasa cu Mihai, Dan ma sunase.
Mi-a spus ca are documente care dovedesc ca Mihai era cel care lua bani din firma.
M-am dus la apartamentul lui.
Acolo fusese facuta fotografia.
— Cine a facut-o?
— Nu stiu.
Dan imi pusese in fata mai multe hartii. Facturi, extrase, contracte.
Totul parea sa demonstreze ca Mihai avea datorii si scotea bani din firma fara sa-i spuna asociatului.
Am crezut fiecare cuvant.
In noaptea aceea m-am intors acasa si i-am spus sotului meu ca vreau sa plec.
— Din cauza lui Dan?
— Din cauza minciunilor pe care credeam ca le descoperisem.
Doua zile mai tarziu, Mihai a venit la mine cu adevaratele extrase.
Documentele pe care mi le aratase Dan erau falsificate.
Tradarea adevarata nu fusese cea pe care o credea Irina
Dan furase bani din firma aproape doi ani.
Dar facuse ceva si mai grav.
Folosise copii dupa actele mele pentru a deschide un cont si pentru a semna mai multe documente in numele meu.
— De ce tocmai pe numele dumneavoastra?
— Pentru ca eu aveam incredere in el.
Cu cateva luni inainte ii dadusem copii dupa acte pentru o tranzactie legata de firma.
Nu-mi imaginasem ce avea sa faca.
Mihai descoperise totul.
In loc sa mearga imediat la politie, ii daduse lui Dan doua zile sa returneze banii.
Dan disparuse.
— Si apartamentul?
Am privit spre telefonul lui Andrei.
— Era locul in care tinea documentele false.
— Atunci de ce a pastrat tatal Irinei fotografia?
— Nu stiu.
In acel moment mi-a sunat telefonul.
Irina.
Am raspuns.
— Mama, este Andrei la tine?
— Da.
— Ti-a aratat tot?
— Mi-a aratat suficient cat sa inteleg de ce nu ma vrei la nunta.
A tacut.
— Ai avut o relatie cu Dan?
— Nu.
— Atunci de ce erai cu el in apartamentul acela?
I-am povestit.
Tot.
Cand am terminat, fiica mea nu mai spunea nimic.
— Irina?
— Sunt aici.
— De unde ai extrasele?
— Din cutia lui tata.
— Nu. Extrasele recente.
S-a facut liniste.
— Ce extrase recente?
M-am uitat la Andrei.
El intelesese in aceeasi clipa.
Documentele pe care le avea nu se opreau in urma cu douazeci si ceva de ani.
Ultimul transfer fusese facut cu doar sase luni inainte.
La multi ani dupa moartea lui Mihai.
— Irina, cine ti-a dat actele?
Vocea ei s-a schimbat.
— Dan.
Dan se intorsese
Am simtit ca mi se taie picioarele.
— L-ai intalnit?
— Acum trei saptamani.
— Si nu mi-ai spus?
— Mi-a spus ca tu ai sa negi tot.
Am inchis ochii.
Dupa aproape treizeci de ani, Dan facea exact acelasi lucru.
Imi pusese mie in fata documente false ca sa ma intoarca impotriva sotului meu.
Acum ii pusese fiicei mele in fata alte documente ca s-o intoarca impotriva mea.
— Ce mai vrea?
Irina a inceput sa planga.
— Mi-a spus ca tata i-a distrus viata.
— Si l-ai crezut?
— Avea acte, mama!
— Si acum treizeci de ani avea acte.
S-a facut liniste.
Apoi Andrei a luat telefonul.
— Irina, asculta-ma. Nu semnezi nimic si nu-i dai nimic.
Am intors capul spre el.
— Ce sa semneze?
Andrei a incremenit.
— Irina…
Fiica mea plangea.
— Mi-a cerut doar sa-l ajut sa recupereze ce spune ca i-a furat tata.
— Cum?
— Exista un teren.
Am simtit un fior.
Stiam imediat despre ce vorbea.
Mihai cumparase terenul inainte sa moara.
Astazi valora de zeci de ori mai mult.
Si dupa moartea lui ajunsese la Irina.
— Ce ti-a cerut Dan?
— Sa semnez o declaratie.
— AI SEMNAT?
— Nu.
Am respirat pentru prima data.
— Unde este?
— La hotel.
Andrei si cu mine ne-am privit.
— Dan este la hotelul unde te pregatesti de nunta?
— Da.
In loc sa ma pregatesc de nunta, am plecat sa-mi salvez fiica
Am ajuns la hotel in mai putin de jumatate de ora.
Irina ne astepta intr-o camera de la etajul trei.
Cand m-a vazut, a inceput sa planga.
— Mama…
Am vrut sa fiu suparata.
Nu am putut.
Am strans-o in brate.
Pe masa se afla un dosar.
In el era declaratia pe care Dan voia sa o semneze.
Am citit primele randuri.
Nu era o simpla declaratie.
Prin document, Irina recunostea o presupusa datorie veche a tatalui ei si accepta transferarea unei parti din teren pentru stingerea acesteia.
— Dumnezeule…
— Mi-a spus ca este singura modalitate de a indrepta ce a facut tata.
— Tatal tau nu i-a datorat nimic.
— Cum poti fi sigura?
Atunci am vazut un plic mic in dosar.
Pe el era scrisul lui Mihai.
„Pentru Elena sau Irina, daca Dan se intoarce vreodata.”
Mi-au inceput sa tremure mainile.
— De unde ai asta?
— Era lipit pe interiorul cutiei cu acte. L-am gasit azi-noapte.
Am desfacut plicul.
Inauntru era o singura foaie.
Mihai scrisese:
„Daca Dan se intoarce, sa nu semnati nimic. Am pastrat dovada.”
Sub mesaj era trecut numele unei banci si numarul unei casete de valori.
Dovada pastrata aproape 30 de ani
In zilele urmatoare am aflat ce lasase Mihai acolo.
Copii ale documentelor originale.
Extrase.
Semnaturi falsificate.
Si, cel mai important, o declaratie data chiar de Dan inainte sa dispara, prin care recunostea o parte dintre nereguli si se obliga sa restituie sumele.
Mihai pastrase tot.
Nu pentru razbunare.
Ci pentru cazul in care Dan avea sa se intoarca.
Iar dupa aproape treizeci de ani, exact asta facuse.
Numai ca de data aceasta incercase sa ajunga la fiica noastra.
Irina nu a semnat documentele.
Toate actele au fost predate unui avocat, iar situatia a fost verificata pe cale legala.
Dan a disparut din nou din viata noastra la fel de repede cum reaparuse.
Dar inainte sa plece mi-a trimis un singur mesaj:
„Mihai a castigat si de data asta.”
Nu i-am raspuns.
Dar mai ramasese nunta
Era aproape ora unsprezece cand Irina s-a uitat la rochia intinsa pe pat.
— Cred ca am distrus tot.
Andrei s-a apropiat de ea.
— Nunta?
— Tot.
— Nunta incepe la doua. Avem timp.
Irina s-a uitat apoi la mine.
— Mama…
— Da?
— Mai ai rochia bleumarin?
Am zambit.
— Este acasa.
— Atunci du-te dupa ea.
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru ca nu vreau sa ma casatoresc fara mama mea acolo.
Am plans amandoua.
La ora doua si cateva minute, Irina si Andrei s-au casatorit.
Eu am purtat rochia bleumarin.
Iar fotografia care aproape ne distrusese familia a ramas inchisa intr-un sertar.
Nu am aruncat-o.
Am pastrat-o ca sa-mi aminteasca un lucru.
Uneori tradarea nu vine de la omul pe care il banuiesti.
Iar o minciuna bine construita poate supravietui zeci de ani daca nimeni nu are curajul sa caute adevarul pana la capat.
Fiica mea a crezut timp de doua zile ca imi descoperise cea mai urata tradare.
In realitate, descoperise capatul unei inselatorii incepute inainte ca ea sa se nasca.
Si daca ar fi semnat acea hartie inainte ca Andrei sa vina la usa mea, secretul de aproape treizeci de ani ne-ar fi costat mult mai mult decat o nunta anulata.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
