— Sotul meu va cunostea deja inainte sa urc in autobuzul acela in 1997.
M-am uitat la Dana.
— Cum sa ma cunoasca?
— Nu asa cum credeti.
— Atunci cum?
Dana a aratat spre plicul din mana mea.
— Cititi.
Am scos scrisoarea.
Era scrisa de mana.
Am inceput sa citesc.
„Domnule Sorin, probabil ca nu va amintiti de mine. Ne-am intalnit o singura data inainte ca eu sa o cunosc pe Dana. A fost in aceeasi zi in care a fost facuta fotografia.”
M-am oprit.
— Cine era sotul dumneavoastra?
— Continuati.
Scrisoarea m-a dus inapoi cu aproape 30 de ani
„In 1997 aveam 23 de ani si lucram la un mic laborator foto, la doua strazi de statia aceea.”
Atunci am ridicat fotografia.
— El a facut poza?
Dana a dat din cap.
— Da.
— De ce?
— Cititi.
Am continuat.
Sotul Danei se numea Radu.
In dupa-amiaza aceea iesise din laborator pentru o pauza.
Avea aparatul foto cu el.
Fotografia strada, autobuzele si oamenii.
Fotografia in care apaream eu si Dana fusese una dintre acele imagini.
Nu ne cunostea pe niciunul.
Cel putin nu atunci.
Dar Radu observase ceva
O fata foarte tanara statea singura pe banca.
Plangea.
Avea langa ea o geanta.
Evident, fata era Dana.
Radu o observase de la distanta.
Voise sa se apropie, dar ezitase.
Era un barbat necunoscut de 23 de ani.
O fata de 18 ani plangea singura.
Se temuse sa nu o sperie si mai tare.
Apoi aparusem eu.
In scrisoare, Radu descria exact scena.
Ma vazuse apropiindu-ma de Dana.
Ma vazuse intreband-o ceva.
Apoi ma vazuse scotand un bilet din buzunar.
Incepeam sa-mi amintesc
Nu tot.
Doar fragmente.
In perioada aceea existau inca bilete de hartie.
Aveam doua la mine.
Fata imi spusese ca nu are bani sa urce.
I-am dat unul.
Atat.
Pentru mine fusese un gest de cateva secunde.
Uitasem complet.
Pentru Dana insa ziua aceea ramasese in minte.
Am continuat scrisoarea
„Dupa ce i-ai dat biletul, ai plecat. Dana a ramas in statie. Cand a venit autobuzul, a urcat. Am urcat si eu.”
M-am uitat la Dana.
— A urcat dupa dumneavoastra?
— Da.
— Stiati?
— Nu.
— Atunci de ce?
Dana a zambit trist.
— Pentru ca voia sa vada daca sunt bine.
In autobuz, Radu se asezase la cateva locuri distanta.
Dana continua sa planga.
Dupa cateva statii, un controlor urcase.
Dana avea biletul primit de la mine.
Il compostase.
Nu avusese nicio problema.
Dar cand coborase, Radu coborase si el.
Atunci vorbisera prima data
— Sunteti bine?
Asta fusese prima intrebare.
Dana ii spusese sa o lase in pace.
Radu plecase.
Dar dupa cativa metri auzise-o strigand:
— Stati!
Nu stia unde era.
Nu cunostea zona.
Si nu avea unde sa mearga.
Radu ii aratase unde exista un telefon public.
Apoi ii cumparase ceva de mancare.
— Asa ne-am cunoscut, mi-a spus Dana.
— Si dupa aceea?
— Dupa aceea m-a convins sa sun acasa.
Dana nu fugise de acasa dintr-un motiv banal
Avea 18 ani.
Cu o zi inainte aflase ca barbatul pe care il numise tata toata viata nu era tatal ei biologic.
Descoperise intamplator niste acte.
Se certase cu mama ei.
In loc sa asculte explicatia, isi facuse geanta si plecase.
— Unde voiati sa mergeti?
— Nicaieri.
— Cum adica?
— Exact asta era problema. Eram furioasa si aveam 18 ani. Credeam ca daca plec, ii pedepsesc pe ei.
A zambit amar.
— De fapt, nu aveam nici macar bani de autobuz.
Radu o convinsese sa-si sune mama
Dar Dana refuzase sa se intoarca acasa in seara aceea.
A mers la o matusa.
Inainte sa se desparta, Radu ii daduse numarul laboratorului unde lucra.
— De ce?
— Mi-a spus ca fotografia pe care o facuse in statie s-ar putea sa iasa frumoasa si ca, daca o vreau, sa trec dupa ea.
— Si v-ati dus?
— Dupa trei zile.
Acolo incepuse povestea lor.
Nu imediat ca o relatie.
Mai intai vorbisera.
Apoi se imprietenisera.
Un an mai tarziu devenisera un cuplu.
Dupa patru ani se casatorisera.
Iar mai tarziu se nascuse Vlad.
Dar inca nu intelegeam de ce Radu ma cautase pe mine
— Toata povestea asta este frumoasa, am spus. Dar eu doar v-am dat un bilet.
— Exact.
— Atunci de ce a vrut sotul dumneavoastra sa ma gasiti dupa aproape 30 de ani?
Dana a aratat din nou spre scrisoare.
Am continuat.
Ultimele pagini erau diferite.
Radu povestea despre ultimele luni din viata lui.
Fusese bolnav.
Stia ca timpul lui era limitat.
Intr-o seara scosese cutia cu fotografii vechi.
Acolo gasise negativul imaginii din 1997.
Si isi amintise de mine.
„Toata viata noastra a inceput cu un bilet pe care un strain l-a scos din buzunar”
Asta scrisese.
Am citit propozitia de doua ori.
Radu nu credea in destin.
Spunea asta chiar in scrisoare.
Dar il urmarea o intrebare.
Ce s-ar fi intamplat daca eu nu eram in statie?
Dana nu ar fi avut bilet.
Poate n-ar fi urcat in acel autobuz.
Radu poate nu ar fi urcat dupa ea.
Poate nu ar fi vorbit niciodata.
Vlad poate nu s-ar fi nascut.
Am ridicat ochii spre barbatul de langa Dana.
El ma privea in tacere.
Atunci am ajuns la partea pe care Dana nu o stia
Scrisoarea continua:
„Exista insa ceva ce nu i-am spus niciodata Danei.”
M-am oprit.
Dana s-a uitat la mine.
— Asta am citit si eu pentru prima data dupa ce a murit.
Am continuat.
Radu ma vazuse din nou.
Nu in 1997.
Ci cu multi ani mai tarziu.
In autobuz.
Eu eram deja sofer.
El fusese pasager.
Ma recunoscuse.
Eu nu.
Se intamplase cu aproape sapte ani in urma
Radu urcase intamplator in autobuzul meu.
Imi vazuse numele pe ecuson.
Sorin.
Apoi imi recunoscuse fata.
Mai imbatranita.
Dar aceeasi.
— De ce nu mi-a spus? a intrebat Dana.
Am continuat sa citesc.
Raspunsul era acolo.
Radu coborase din autobuz si se intorsese acasa.
Voise sa-i spuna.
Apoi se razgandise.
Considerase ca poate era mai frumos ca acel om sa ramana in povestea lor exact cum fusese:
un necunoscut care facuse un gest mic si apoi disparuse.
Dar inainte sa moara se razgandise
„Dana, daca citesti asta, inseamna ca eu nu mai sunt. Nu vreau sa-l cauti ca sa-i platesti ceva. Nu-i datoram nimic. A facut un gest normal, probabil uitat de el in aceeasi zi.”
Apoi veneau randurile care m-au facut sa las scrisoarea jos.
„Cauta-l doar daca simti ca trebuie. Si daca il gasesti, spune-i ca datorita biletului lui am avut aproape 30 de ani langa tine. Pentru el a costat cat un bilet de autobuz. Pentru mine a valorat o viata.”
Nimeni nu a spus nimic cateva secunde.
Acum intelegeam de ce Dana mersese saptamani intregi cu autobuzul meu
Ma gasise intamplator.
Dupa moartea lui Radu incepuse sa caute.
Stia doar prenumele.
Stia ca eram sofer.
Stia linia pe care ma vazuse Radu cu sapte ani inainte.
Intr-o seara urcase.
Si ma recunoscuse.
— De ce n-ati vorbit cu mine din prima seara?
Dana a zambit.
— Pentru ca nu stiam ce sa va spun.
— Exact ce mi-ati spus acum.
— Nu era atat de simplu.
— De ce?
— Pentru ca dupa ce a murit Radu eram furioasa pe toata lumea.
A privit spre statie.
— Inclusiv pe dumneavoastra.
Am ramas surprins.
— Pe mine?
— Da.
— De ce?
— Pentru ca omul pe care il iubeam murise, iar eu citeam o scrisoare in care imi spunea cat de mult datorase unei intamplari. Si ma gandeam absurd: daca nu-mi dadeati biletul, poate nu-l intalneam. Daca nu-l intalneam, acum nu sufeream.
A zambit trist.
— Durerea nu este intotdeauna logica.
De aceea cobora in fiecare seara in aceeasi statie
Nu era statia ei.
Era statia in care Radu ma vazuse conducand autobuzul cu sapte ani inainte.
Dana refacea drumul descris de el.
Urca.
Statea in acelasi loc.
Privea strada.
Si incerca sa-si faca curaj.
— In ultima seara am hotarat ca trebuie sa se termine.
— De asta mi-ati lasat plicul.
— Da.
Vlad nu spusese aproape nimic
M-am uitat la el.
— Tu de ce ai venit?
A zambit.
— Pentru ca tata mi-a lasat si mie ceva.
A scos din buzunar un bilet vechi de autobuz.
Nu era biletul meu.
Acela disparuse cu aproape 30 de ani inainte.
Radu cumparase unul asemanator cu multi ani in urma si il pastrase in album langa fotografie.
— Tata spunea mereu ca oamenii cred ca viata se schimba prin lucruri mari.
— Si nu?
Vlad a ridicat biletul.
— Uneori se schimba pentru ca un necunoscut are un bilet in plus.
Am plecat de acolo dupa aproape doua ore
Am luat fotografia.
Dana a insistat.
— Radu a vrut sa ajunga la dumneavoastra.
Am pus cele doua jumatati una langa alta.
Eu, la 20 de ani.
Dana, la 18.
Doi necunoscuti intr-o statie.
In spatele aparatului foto, un al treilea necunoscut.
Niciunul nu stia ce urma sa se intample.
Dana nu a mai urcat la ultima mea cursa
Asa cum promisese.
Au trecut cateva luni.
Intr-o dupa-amiaza insa am oprit intr-o statie si am vazut-o.
Era cu Vlad.
Au urcat.
Dana a validat doua calatorii.
Apoi s-a apropiat de cabina.
— Buna ziua, domnule sofer.
Am zambit.
— Buna ziua.
— De data asta chiar avem treaba pe traseu.
Am ras.
S-au asezat.
La statia unde coborase saptamani intregi, au ramas in autobuz.
I-am privit in oglinda.
Dana nu mai privea pe geam.
Vorbea cu fiul ei.
Fotografia este si astazi la mine
Am pus-o intr-un sertar acasa.
Din cand in cand o scot.
Nu pentru ca as crede ca am facut ceva extraordinar.
Tocmai asta este ideea.
N-am salvat pe nimeni.
N-am facut vreun sacrificiu.
Am vazut o fata care nu avea bilet.
Eu aveam unul in plus.
I l-am dat.
Apoi am plecat si am uitat.
Dar ea a urcat intr-un autobuz.
In autobuz a urcat si Radu.
S-au cunoscut.
Au trait aproape 30 de ani impreuna.
Au avut un fiu.
Iar dupa moartea lui, o fotografie facuta intr-o statie s-a intors la mine.
Conduc autobuzul de 19 ani si am transportat probabil sute de mii de oameni. Dar Dana m-a facut sa inteleg ceva la care nu ma gandisem niciodata: uneori omul care sta cateva minute in fata ta poate pleca mai departe cu ceva atat de mic incat tu il uiti in aceeasi zi, iar pentru el acel lucru poate schimba tot drumul.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
