— Mai multe decat crezi.
M-am uitat la Laura.
Apoi din nou la fotografia de pe telefon.
Adrian era asezat la o masa, pe terasa unui restaurant.
Langa el se afla o femeie roscata pe care nu o vazusem niciodata.
Isi tinea mana peste mana lui.
Fotografia avea data de acum trei luni.
— Cine este?
Laura a dat din cap.
— Nu stiu.
Am ridicat privirea spre Adrian.
— Tu sigur stii.
Femeia blonda care coborase cu el din lift facuse cativa pasi in spate.
— Adrian, ce se intampla?
El si-a trecut mana peste fata.
— Putem sa nu facem asta aici?
Am inceput sa rad.
— Unde ai prefera? Acasa la mine sau acasa la Laura?
Atunci femeia blonda s-a uitat la mine
— Dumneavoastra cine sunteti?
— Simona.
— Si?
— Sotia lui.
A ramas nemiscata.
— Nu.
— Ba da.
— Adrian este divortat.
Laura a scos un ras scurt.
— Si mie mi-a spus acelasi lucru.
Blonda s-a intors spre ea.
— Tu cine esti?
— Laura.
— Si ce legatura ai cu el?
Laura s-a uitat la Adrian.
— Asta as vrea si eu sa aflu.
Receptionista nu mai spunea nimic.
Probabil isi dorea sa dispara de acolo.
Eu, in schimb, nu mai voiam sa plec.
Nu pana nu aflam tot.
Laura mi-a spus ca era cu Adrian de aproape sase ani
— Sase ani?
Am crezut ca n-am auzit bine.
— Da.
— Eu sunt casatorita cu el de 17.
Laura s-a sprijinit de tejgheaua receptiei.
— Mi-a spus ca divortase cu doi ani inainte sa ne cunoastem.
— Unde locuiati?
— Avem un apartament inchiriat.
Am intors capul spre Adrian.
— Avem?
Laura a continuat:
— Sta la mine trei sau patru nopti pe saptamana.
Am simtit ca mi se strange stomacul.
— Imposibil.
— De ce?
— Pentru ca trei sau patru nopti pe saptamana este acasa.
Laura s-a uitat lung la mine.
— Atunci cand lucreaza in afara orasului?
Am inteles in aceeasi secunda.
— Este la tine.
— De cele mai multe ori.
Deplasarile lui Adrian incepusera sa capete alt sens
Brasov.
Constanta.
Ploiesti.
Cluj.
Cine cu clientii.
Conferinte.
Sedinte care se terminau tarziu.
In 17 ani nu verificasem niciodata.
De ce as fi facut-o?
Era sotul meu.
Laura imi povestea acum ca, in aceleasi seri, Adrian venea la ea cu o sticla de vin, gatea sau se uitau impreuna la filme.
O viata normala.
O a doua viata normala.
Femeia blonda inca nu plecase
— Eu ma numesc Andreea, a spus.
Ne-am uitat amandoua spre ea.
— De cat timp esti cu el? a intrebat Laura.
Andreea a ezitat.
— Un an si jumatate.
Am inchis ochii.
— Si tie ce ti-a spus?
— Ca este singur.
Laura a intrebat:
— Divortat?
— Da.
Am inceput din nou sa rad.
Nu ma puteam abtine.
— Omul asta a divortat de mine de atatea ori fara sa-mi spuna, incat ma mir ca mai suntem casatoriti.
Adrian a incercat sa preia controlul
— Gata.
Vocea lui devenise ferma.
— Simona, mergem acasa si discutam.
— Nu.
— Laura, vorbim maine.
— Nu.
— Andreea…
— Cu mine nu mai vorbesti deloc, a spus ea.
Pentru prima data in seara aceea, Adrian parea ca nu stie ce sa faca.
Era obisnuit sa vorbeasca separat cu fiecare.
Sa controleze ce stia una despre cealalta.
Acum eram toate trei in acelasi loc.
Si povestile lui nu mai puteau exista simultan.
Dar eu voiam sa stiu cine era femeia roscata
Am ridicat telefonul Laurei.
— Ea cine este?
Adrian s-a uitat la fotografie.
— O clienta.
Laura a izbucnit:
— Serios?
— Da.
— Iti tii toate clientele de mana?
— Fotografia este scoasa din context.
— Care este contextul potrivit pentru asta? am intrebat.
Nu a raspuns.
Laura mi-a luat telefonul din mana.
— Fotografia mi-a trimis-o cineva acum trei luni.
— Cine?
— Un numar necunoscut.
— Si ce scria?
Laura a deschis conversatia.
Mi-a aratat.
Sub fotografie era un singur mesaj:
„Nu esti singura.”
Laura il confruntase atunci
— Ce ti-a spus?
— Ca este o clienta.
M-am uitat la Adrian.
— Aceeasi poveste.
— Pentru ca este adevarul.
Laura a dat din cap.
— L-am crezut.
Apoi s-a uitat la mine.
— Sau poate am vrut sa-l cred.
Intelegeam perfect.
Si eu facusem acelasi lucru cu platile hotelului.
Cand iubesti pe cineva, uneori nu ai nevoie de o explicatie buna.
Ai nevoie doar de una suficient de comoda ca sa poti continua.
Receptionista a intervenit
— Doamnelor, imi pare rau, dar trebuie sa va rog sa…
— Plecam, am spus.
M-am uitat la Laura.
— Vrei sa bem o cafea?
A ramas surprinsa.
— Acum?
— Acum.
Andreea s-a uitat spre noi.
— Pot sa vin si eu?
In orice alta situatie intrebarea ar fi fost absurda.
Dar nimic din seara aceea nu mai era normal.
— Da.
Adrian a facut un pas spre mine.
— Simona, nu face asta.
— Ce anume?
— Nu transforma totul intr-un spectacol.
M-am uitat la el.
— Tu ai facut distributia, Adrian. Noi doar ne-am intalnit.
Am mers toate trei intr-o cafenea
Era la cateva strazi de hotel.
Am ales o masa intr-un colt.
Primele minute au fost ciudate.
Niciuna nu stia de unde sa inceapa.
Apoi am scos telefonul.
— Hai sa facem un calendar.
Laura m-a privit.
— Ce?
— Vreau sa stiu unde era omul asta in ultimii ani.
Si am inceput.
„Delegatia” de la Brasov fusese la Laura
Weekendul in care imi spusese ca are conferinta fusese petrecut cu Andreea.
In ziua mea de nastere plecase seara spunand ca are o urgenta cu un client.
Laura isi amintea perfect seara.
— A venit la mine cu flori.
Am ramas cu privirea in masa.
Florile mele fusesera mai mici.
Mi le adusese dimineata.
Apoi plecase „la client”.
Dar si Laura incepuse sa descopere minciuni
— In ultimul an lipsea tot mai des.
— Ce iti spunea?
— Ca este la fiica lui.
Am ridicat capul.
— Care fiica?
Laura a incremenit.
— Nu aveti o fiica?
— Nu.
Eu si Adrian nu aveam copii.
Ne doriseram.
Nu se intamplase.
Laura a devenit alba.
— Mi-a spus ca are o fata din prima casatorie.
— Nu are.
Andreea a intervenit:
— Mie mi-a spus ca are un baiat.
Am ramas toate trei tacute.
Atunci povestea a devenit si mai ciudata
Nu mai stiam care parti din viata lui Adrian erau reale.
Nu doar femeile.
Copiii inventati.
Deplasarile.
Clientii.
Poate chiar unele dintre locurile in care spunea ca lucreaza.
— Trebuie sa verific conturile, am spus.
Laura m-a privit.
— De ce?
— Pentru ca platile la hotel sunt facute din contul nostru comun.
— Cat?
I-am spus.
Laura si-a dus mana la gura.
— Dumnezeule.
— Ce?
— Adrian imi spunea ca hotelurile sunt platite de firma.
A doua zi dimineata am inceput sa verific
N-am dormit aproape deloc.
Adrian nu a venit acasa.
Mi-a trimis mesaje.
Nu am raspuns.
Am deschis extrasele din ultimii doi ani.
De data aceasta nu m-am uitat doar la hotel.
Restaurante.
Florarii.
Magazine de bijuterii.
Combustibil.
Transferuri.
Multe puteau avea explicatii normale.
Dar nu mai eram dispusa sa presupun ca erau normale.
Un transfer mi-a atras atentia
Se repeta aproape in fiecare luna.
Aceeasi suma.
Acelasi beneficiar.
Initialele erau M.D.
Nu era Laura.
Nu era Andreea.
Si nu corespundea femeii din fotografia primita de Laura.
Transferurile incepusera cu aproape opt ani in urma.
Opt ani.
Mult inainte de Laura.
Cand Adrian a venit acasa, il asteptam
A intrat in jurul pranzului.
— Putem vorbi?
— Da.
S-a asezat.
— Am facut greseli.
— Nu ma intereseaza discursul.
— Simona…
Am pus extrasul in fata lui.
— Cine este M.D.?
A tacut.
Si atunci am stiut ca gasisem ceva.
— Cine este?
— Nu are legatura cu asta.
— De opt ani trimiti lunar bani unei persoane si imi spui ca nu are legatura?
— Sunt banii mei.
— Sunt din contul nostru.
— Pot sa explic.
— Te ascult.
Pentru prima data, Adrian nu mai avea o poveste pregatita
S-a ridicat.
A mers pana la fereastra.
Apoi s-a intors.
— M.D. este mama unui copil.
Am simtit ca mi se opreste respiratia.
— Al cui copil?
Nu a raspuns.
— Adrian.
— Al meu.
Am ramas nemiscata
Toata seara precedenta crezusem ca aflasem cel mai rau lucru posibil.
Nu aflasem.
— Cati ani are?
— Noua.
Mi-am facut calculul.
Eu si Adrian eram casatoriti de 17 ani.
— Ai un copil de noua ani?
— Da.
— Si eu nu am stiut?
— Nu.
Am simtit cum imi dau lacrimile.
Nu pentru aventura lui.
Nu pentru Laura.
Nu pentru Andreea.
Ci pentru copil.
Noi incercasem ani intregi sa avem un copil
Facusem analize.
Tratamente.
Plansesem.
Renuntasem.
Adrian fusese langa mine.
Sau cel putin asa crezusem.
Imi tinuse mana si imi spusese:
— Suntem noi doi. Si este suficient.
In tot timpul acela, el stia ca avea un copil cu alta femeie.
Atunci am inteles de ce receptionista ma intrebase „care dintre ele”
Nu exista o singura minciuna.
Nu exista o singura aventura.
Nu exista o explicatie care sa repare totul.
Omul cu care traisem 17 ani isi construise mai multe vieti si le tinuse separate prin minciuni.
Pana in seara in care trei dintre ele se intalnisera in holul unui hotel.
Nu am vrut sa cunosc copilul
Cel putin nu atunci.
Copilul nu avea nicio vina.
Nici mama lui nu-mi datora mie explicatii inainte sa aflu exact ce se intamplase.
Problema mea era cu Adrian.
I-am cerut sa plece.
— Simona, putem repara.
— Ce anume?
— Casnicia.
— Care dintre ele?
A ramas tacut.
Am repetat cuvintele receptionistei fara sa-mi propun.
— Eu care dintre ele sunt, Adrian?
N-a avut raspuns.
Au trecut cateva luni
Nu o sa spun ca totul a devenit simplu.
N-a devenit.
O casnicie de 17 ani nu dispare intr-o seara.
Au existat acte.
Conturi.
Explicatii pentru familie.
Dimineti in care ma trezeam si pentru cateva secunde uitam tot.
Apoi imi aminteam.
Cu Laura am mai vorbit de doua ori
Si ea a incheiat relatia.
Andreea nu l-a mai vazut.
Despre femeia roscata din fotografie am aflat doar ca fusese inca una dintre relatiile lui.
N-am mai vrut detalii.
La un moment dat trebuie sa incetezi sa numeri minciunile si sa incepi sa te gandesti la viata ta.
Dar exista o intrebare pe care mi-o pun si astazi
Ce s-ar fi intamplat daca nu verificam extrasul?
Daca nu observam hotelul?
Daca nu sunam?
Daca receptionista nu facea acea greseala?
Probabil Adrian ar fi continuat.
Eu as fi continuat sa cred in deplasari.
Laura ar fi continuat sa creada ca traieste cu un barbat divortat.
Andreea ar fi continuat sa creada ca este singur.
Totul s-a prabusit din cauza unei intrebari rostite aproape din greseala:
„Dumneavoastra sunteti care dintre ele?”
Atunci m-a durut.
Astazi cred ca a fost cea mai importanta intrebare pe care mi-a pus-o vreodata un strain.
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
