Ma numesc Andreea si, pana nu demult, eram convinsa ca cele mai grele incercari din viata mea sunt facturile care se adunau luna de luna si faptul ca imi cresteam singura copilul.
Apoi, intr-o zi, un medic a rostit cateva cuvinte care mi-au impartit existenta in doua.
— Imi pare rau… Fiica dumneavoastra are cancer in stadiul IV.
Victoria avea doar sase ani.
Au urmat luni intregi de investigatii, perfuzii, tratamente si sedinte de chimioterapie. La final, medicii au ales sa fie sinceri cu mine.
— Tratamentul ii poate castiga timp, insa nu o poate vindeca.
Am iesit din cabinet fara sa mai simt pamantul sub picioare.
In fiecare seara imi puneam masca de mama puternica. Ii spuneam Victoriei ca totul va fi bine, iar dupa ce adormea ma inchideam in baie si plangeam in liniste, ca sa nu ma auda.
Singurul om care imi era alaturi neconditionat era tata.
Nu avea bani multi. Traia dintr-o pensie modesta si locuia intr-o casa veche de la tara.
Pentru Victoria insa era cel mai mare erou.
In fiecare saptamana venea la spital cu cate o carte noua.
Ii citea povesti ore intregi.
Cea mai iubita dintre toate era Mica Sirena.
— Bunicule, chiar exista o mare atat de albastra? il intreba ea de fiecare data.
— Este chiar mai frumoasa decat in povesti, ii raspundea el zambind.
Intr-o seara, dupa o sedinta de tratament extrem de grea, Victoria l-a prins de mana.
— Bunicule… inainte sa plec la Doamne-Doamne, as vrea sa vad si eu marea.
Am simtit ca mi se opreste inima.
Tata a ramas tacut cateva clipe, apoi s-a apropiat de mine.
— O duci la Mamaia.
— Cu ce bani?
— Cu ai mei.
— Tata…
— O casa se poate vinde. O masina se poate cumpara din nou. Dar timpul unui copil nu se mai intoarce niciodata.
Am izbucnit in lacrimi.
Doua saptamani mai tarziu, medicul ne-a permis sa plecam cateva zile.
Am gasit un hotel modest in Mamaia.
Cand am coborat din masina, Victoria a ramas nemiscata.
Privea intinderea nesfarsita a marii.
Ochii ii sclipeau de bucurie.
— Mama… chiar este atat de mare?
A alergat spre apa cat au tinut-o puterile.
Valurile ii atingeau picioarele, iar ea radea cu pofta.
Nu o mai vazusem atat de fericita de foarte mult timp.
Zilele care au urmat au fost cele mai frumoase din ultimul an.
Am construit castele din nisip.
Am adunat scoici.
Am mancat inghetata.
Am facut zeci de fotografii.
Pentru cateva zile am uitat ca purtam pe umeri o lupta pe care nimeni nu credea ca o putem castiga.
In ultima seara urma sa coboram la cina.
Victoria isi imbraca rochita preferata.
Tocmai ma schimbasem cand s-a auzit o bataie in usa.
Am deschis.
In fata mea se afla managerul hotelului.
Tinea in maini o cutie impachetata intr-o hartie albastra.
— Doamna Andreea?
— Da.
— Am fost rugat sa va inmanez personal acest pachet.
— Din partea cui?
— Nu mi s-a spus. Doar ca trebuia sa ajunga la dumneavoastra exact astazi.
Victoria s-a apropiat curioasa.
— Este pentru mine?
Managerul a zambit.
— Pentru amandoua.
Dupa ce a plecat, am desfacut incet funda.
Inauntru era un album foto nou.
Sub el se afla un plic.
L-am deschis cu mainile tremurand.
Prima pagina continea o scrisoare.
„Draga Andreea, Daca citesti aceste randuri, inseamna ca am reusit sa pastrez secretul. Acum sase luni am aflat ca inima mea nu mai rezista mult. Medicii mi-au spus ca nu voi mai apuca sa o vad pe Victoria crescand. Asa ca am facut tot ce am putut pentru ea.”
Am simtit ca raman fara aer.
Era scrisul tatalui meu.
Am continuat sa citesc.
„Nu ti-am spus nimic pentru ca stiam ca ai fi incercat sa ma opresti. Am vandut terenul din spatele casei si am pus deoparte bani pentru aceasta vacanta. Dar nu doar pentru ea.”
Sub scrisoare se afla un dosar.
L-am deschis.
Inauntru era dovada ca tratamentul Victoriei fusese achitat integral pentru urmatorii doi ani.
Nu-mi venea sa cred.
Mai era inca un plic.
L-am desfacut.
Continea contractul de cumparare al unui apartament mic, aflat intr-un oras apropiat de spital, pentru ca noi sa nu mai fim nevoite sa strabatem sute de kilometri la fiecare internare.
La finalul scrisorii mai era un mesaj.
„Managerul hotelului este fiul unui vechi prieten de-al meu. L-am rugat ca acest pachet sa ajunga la voi doar dupa ce Victoria vede marea. Nu voiam sa plecati acolo cu grija banilor. Voiam sa aveti cateva zile in care sa fiti doar mama si fiica.”
In clipa aceea, telefonul meu a inceput sa sune.
Era vecina.
Plangea.
— Andreea… tatal tau…
Am inchis ochii.
Stiam ce urma sa spuna inainte sa termine propozitia.
Murise in somn in dimineata aceea.
Nu a mai apucat sa afle ca Victoria isi vazuse visul implinit.
M-am prabusit pe podea.
Victoria a venit langa mine.
— Mama… de ce plangi?
I-am intins scrisoarea.
Nu putea intelege tot ce scria acolo.
Dar un lucru l-a inteles imediat.
— Bunicul stia ca o sa ajung aici…
Am dat din cap.
Victoria a strans albumul la piept.
— Atunci o sa-i arat toate pozele cand o sa ma intalnesc cu el… dar nu acum.
Am tresarit.
— De ce nu acum?
M-a privit si mi-a zambit.
— Pentru ca eu inca trebuie sa ma fac mare.
Au trecut trei ani de atunci.
Nici astazi medicii nu isi explica pe deplin ce s-a intamplat.
Tratamentul la care Victoria a avut acces datorita sacrificiului bunicului ei a avut rezultate peste orice asteptare.
Astazi merge la scoala.
Continua sa faca controale periodice, insa boala este in remisie.
In fiecare vara ne intoarcem la Mamaia.
Ne oprim in acelasi loc.
Lasam un buchet de flori sa pluteasca pe mare.
Si ii spunem impreuna:
— Multumim, bunicule. Tu ne-ai daruit nu doar o vacanta… ci inca o viata.
Nota: Aceasta este o poveste de fictiune, realizata in scop recreativ si emotional. Personajele, intamplarile si dialogurile sunt imaginare si nu descriu fapte reale.
Alte Stiri
