— Cu un tort facut in casa care arata de parca l-am adus de la o masa de familie de la tara!
Carmen a spus-o repede.
Probabil prea repede.
Pentru ca imediat dupa aceea si-a dat seama ca in usa bucatariei nu mai eram doar noi.
Se stransesera cativa invitati.
O prietena de-a ei.
Doua mame ale colegelor Marei.
Femeia care ajuta la curatenie.
Si, in mijlocul tuturor, nepoata mea.
Mara se uita la mama ei de parca n-o mai recunostea.
— Si ce daca era facut in casa?
Carmen si-a schimbat imediat tonul.
— Mara, nu asta am vrut sa spun.
— Ba asta ai spus.
— Mami, avem invitati. Am comandat un tort foarte frumos pentru tine.
— Dar eu nu i-am cerut lui buni unul frumos.
Carmen a ramas tacuta.
— Eu i-am cerut tortul ei.
M-am apropiat de Mara.
— Gata, mamaie. Nu mai conteaza.
A intors capul spre mine.
— Ba conteaza.
— Mai fac unul.
— Nu pentru azi.
Si atunci i-au dat lacrimile.
— Eu il voiam azi.
Mi s-a rupt sufletul.
Andrei inca nu intelegea ce se intamplase
Fiul meu s-a apropiat de sac.
— Stati putin. Mama a adus tortul si tu l-ai aruncat?
Carmen a oftat.
— Da, l-am aruncat.
— De ce?
— Pentru ca avem deja tort!
— Puteai sa-l bagi in frigider.
— Nu incapea.
Andrei a deschis frigiderul.
Doua rafturi erau aproape goale.
N-a spus nimic.
Doar s-a uitat la sotia lui.
Carmen si-a dat seama.
— Nu despre asta este vorba.
— Atunci despre ce este?
— Andrei, am organizat o petrecere. Am platit catering, decor, tort, fotograf. Vin colegii nostri, vin oameni de la firma…
— Si mama mea ce legatura are?
— Nu mama ta. Tortul.
— Ce avea tortul?
Carmen a tacut.
— Te intreb din nou. Ce avea tortul?
— Nu arata potrivit pentru masa asta.
Andrei a ramas cu ochii la ea.
— Si pentru asta l-ai aruncat la gunoi?
— Ce voiai sa fac?
— Sa nu-l arunci.
Era atat de simplu incat Carmen n-a mai avut ce raspunde.
Atunci Mara a spus adevarul pe care eu incercasem sa-l ascund
— Tata, bunica nu l-a adus fara sa stie ca avem alt tort.
Andrei s-a intors spre ea.
— Cum adica?
— Eu am rugat-o.
— Tu?
— Da.
— Cand?
— Marti.
Fiul meu s-a uitat la mine.
— Mama?
Am dat din cap.
— M-a rugat.
— Si de ce n-ai spus?
— Pentru ca mi-a spus sa fie o surpriza.
Mara si-a sters lacrimile cu dosul palmei.
— Pentru mine era tortul de ziua mea.
Apoi a aratat spre curte.
— Ala de 900 de lei e tortul pe care l-a vrut mama.
Carmen s-a inrosit.
— Mara!
— Ce?
— Nu vorbesti asa cu mine.
— Dar tu de ce ai vorbit asa cu buni?
S-a facut din nou liniste.
Nimeni nu se mai uita la sacul de gunoi.
Toti se uitau la Carmen.
Am incercat sa opresc totul
Nu voiam ca aniversarea nepoatei mele sa se transforme intr-un proces public.
— Andrei, scoate oamenii afara. Terminam aici.
— Mama…
— Este ziua copilului.
Apoi m-am intors spre invitati.
— Haideti, va rog. Nu este nimic de vazut.
Una dintre femei a luat-o pe cealalta de brat si au iesit.
In cateva secunde am ramas doar noi.
Femeia care tinea sacul nu stia ce sa faca.
— Il mai duc?
Am privit tortul zdrobit prin plastic.
— Da, mama. Du-l.
— Nu! a spus Mara.
Am intors capul.
— Mamaie, nu mai putem face nimic cu el.
— Stiu.
A venit langa mine.
— Dar vreau poza.
— Ce poza?
— Ai facut poza tortului inainte sa-l aduci?
Am zambit.
— Normal ca am facut.
— Arata-mi.
Am scos telefonul.
In galerie era fotografia facuta in bucataria mea, la doua si zece noaptea.
Tortul nu era perfect.
Crema avea cateva urme de spatula.
O litera din numele Marei era putin stramba.
Dar era al nostru.
Mara s-a uitat la fotografie si a inceput iar sa planga.
— Era frumos.
— Era bun, am corectat-o.
A ras printre lacrimi.
— Si frumos.
Carmen a facut atunci greseala care l-a infuriat cu adevarat pe Andrei
— Putem sa terminam odata? a spus ea. Este un tort, nu s-a intamplat o tragedie.
Fiul meu s-a intors spre ea.
— Nu tortul este problema.
— Atunci care?
— Felul in care te-ai purtat cu mama.
— Pentru ca am aruncat ceva ce nu ne trebuia?
— Nu. Pentru ca ai considerat ca ceva facut de ea te face de ras.
Carmen si-a incrucisat bratele.
— Nu am spus asta.
— Tocmai ai spus-o in fata tuturor.
— Am spus ca nu se potrivea cu petrecerea.
— De ce?
N-a raspuns.
— Pentru ca era facut acasa?
Tacere.
— Pentru ca mama locuieste intr-un apartament simplu si nu cumpara torturi de 900 de lei?
— Nu am spus asta.
— Atunci explica-mi.
Carmen a ridicat vocea.
— Pentru ca m-am saturat sa vina mereu cu cate ceva facut acasa!
Am ramas nemiscata.
Asta era nou pentru mine.
— Carmen…
— Placinte, prajituri, sarmale, muraturi… De fiecare data cand vine, aduce ceva.
Am simtit ca ma inrosesc.
— Daca te deranja, puteai sa-mi spui.
— Cum sa va spun?
— Exact asa.
— Si sa va suparati?
— Mai bine ma suparam decat sa-mi arunci mancarea la gunoi.
Atunci Andrei a intrebat ceva la care nu ma gandisem
— Stai putin.
S-a uitat la Carmen.
— Prajiturile pe care le-a adus mama luna trecuta?
Carmen n-a raspuns.
— Ce este cu ele?
— Nimic.
— Mi-ai spus ca mama le-a luat inapoi pentru ca aveam prea multe.
Am intors capul spre fiul meu.
— Eu?
Andrei s-a uitat la mine.
— Nu le-ai luat?
— Nu.
Fata lui s-a schimbat.
— Carmen?
— Le-am dat.
— Cui?
— Femeii care vine la curatenie.
— De ce mi-ai spus ca mama le-a luat?
— Pentru ca stiam ca incepi exact discutia asta.
Andrei si-a pus mainile in sold.
— Deci nu este prima data.
Carmen n-a mai raspuns.
Eu am aflat atunci ca multe dintre lucrurile pe care le adusesem nu ajunsesera niciodata la fiul meu
— Dar placinta cu mere?
Carmen s-a uitat la mine.
— Ce?
— Cea de acum doua saptamani.
Andrei a intervenit:
— Ce placinta cu mere?
Am inchis ochii o clipa.
— Nimic.
— Mama, ce placinta?
— Ti-am facut una.
— Eu n-am vazut-o.
M-am uitat la Carmen.
Nici n-a mai fost nevoie sa intreb.
— Am dus-o la birou, a spus ea.
— Si colegilor le-a fost rusine sa o manance? am intrebat.
N-a raspuns.
Nu m-am putut abtine.
— Sau acolo era buna?
Andrei aproape ca a zambit.
Carmen nu.
Petrecerea a continuat
Nu s-a despartit nimeni.
Nu a plecat nimeni de acasa.
Nu voiam asa ceva.
Era o cearta urata, dar era problema lor si trebuiau s-o rezolve dupa ce plecau musafirii.
Inainte sa iesim din bucatarie, Andrei s-a apropiat de mine.
— Mama, imi pare rau.
— Tu n-ai aruncat tortul.
— Dar trebuia sa-mi dau seama.
— Nu aveai de unde.
Mara m-a prins de mana.
— Buni, imi mai faci unul?
— Cand?
— Maine.
Am ras.
— Maine?
— Da.
— Stii cat dureaza?
— Te ajut.
— Tu?
— Eu scot visinele.
Am sarutat-o pe frunte.
— Bine. Maine.
A venit momentul tortului de 900 de lei
Recunosc: era spectaculos.
Inalt.
Perfect decorat.
Cu flori din zahar si numele Marei scris impecabil.
Toata lumea a scos telefoanele.
Fotograful facea poze.
Carmen incerca sa zambeasca.
Am cantat „La multi ani”.
Mara a stins lumanarile.
Apoi Carmen i-a intins cutitul.
— Hai, mami, taie prima felie.
Mara s-a uitat la tort.
Apoi la mine.
— Nu vreau.
Carmen a incremenit.
— Cum adica?
— Taiati voi. Eu gust.
N-am spus nimic.
Nu voiam ca gestul copilului sa devina o razbunare.
Andrei a taiat tortul.
Mara a mancat cateva lingurite.
— E bun? am intrebat-o.
— Da.
Si dupa cateva secunde a adaugat:
— Dar maine il facem pe al nostru.
A doua zi, la ora zece, cineva mi-a sunat la usa
Era Mara.
Cu Andrei.
Nepoata mea avea un sort intr-o sacosa.
— Am venit la munca.
Am inceput sa rad.
— Intra.
Andrei tinea o punga.
— Am adus ciocolata.
— Buna?
— Cea mai buna pe care am gasit-o.
— Atunci esti primit.
Am intrat in bucatarie.
Am facut din nou blaturile.
Mara a scos visinele.
A mancat vreo zece.
Am facut crema.
De data aceea nici macar nu ne-am chinuit sa-l decoram perfect.
Mara a intins crema deasupra si a scris singura:
„TORTUL LUI BUNI”
Literele erau strambe.
„R”-ul aproape ca semana cu un „P”.
Dar ne-am prapadit de ras.
La pranz a venit si Carmen
Nu ma asteptam.
A intrat in bucatarie si s-a oprit cand a vazut tortul.
— Buna ziua.
— Buna.
Parea obosita.
S-a apropiat de mine.
— Elena, imi pare rau.
Am tacut.
— Nu am nicio scuza pentru ce am facut.
— Nu prea ai.
A dat din cap.
— Stiu.
Apoi s-a uitat spre Mara.
— Si mai ales n-ar fi trebuit sa fac asta cu ceva ce isi dorise ea.
Mara a intervenit:
— Vrei o felie?
Carmen a zambit.
— Daca imi dai.
— Iti dau.
Am taiat tortul.
Prima felie i-am pus-o Marei.
A doua lui Andrei.
A treia lui Carmen.
A gustat.
Nu spunea nimic.
— Ei? am intrebat.
S-a uitat la mine.
— E foarte bun.
Am ridicat din sprancene.
— Desi arata facut in casa?
Andrei a inceput sa rada.
Carmen si-a acoperit fata cu mana.
— Merit asta.
— Putin.
Dar cel mai frumos lucru l-a facut Mara
A scos telefonul.
A pus tortul in mijlocul mesei si ne-a chemat pe toti trei langa ea.
— Poza.
— Asa? am intrebat. Cu sortul murdar?
— Da.
— Si tortul asta stramb?
— Mai ales cu el.
Am facut fotografia.
Seara, Mara mi-a trimis-o.
O pusese si la fotografia ei de profil.
Sub ea scrisese doar atat:
„Cel mai bun tort nu a costat 900 de lei. L-am facut cu bunica mea.”
Am salvat fotografia.
O am si acum.
Nu pentru ca tortul meu fusese mai frumos decat cel de la cofetarie.
Nu fusese.
Si nici pentru ca trebuia sa demonstram ca mancarea facuta acasa este mai buna decat cea cumparata.
Ci pentru ca, uneori, intr-o prajitura facuta intr-o bucatarie obisnuita intra ceva ce nu poate fi comandat si nici platit.
Timpul cuiva.
Munca lui.
Si bucuria ca a facut ceva special pentru tine.
Iar lucrurile astea nu se arunca la gunoi.
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ cu sprijinul inteligentei artificiale. Personajele, dialogurile si intamplarile prezentate sunt imaginare.
Alte Stiri
