— Cand ajungem in casa, vreau sa-l intreb si eu. Pentru ca pana astazi mi-a spus ca TU ai incetat sa mi le mai trimiti…
M-am oprit.
— Cum adica am incetat?
Cristina tinea lada de un maner, iar Alina de celalalt.
— Hai sus, mama.
— Nu. Stai putin.
Am prins-o de brat.
— Ce ti-a spus Radu?
Fata mea a oftat.
— Ca te-ai saturat sa tot pregatesti pentru noi.
Am simtit ca mi se taie picioarele.
— Eu?
— Asa mi-a spus.
— Cristina, luna trecuta ti-am trimis o sacosa cu rosii, ardei si oua.
S-a uitat la mine.
— Eu n-am primit nimic.
— Cum sa nu primesti? I le-am dat lui Radu. A venit in zona cu treaba si a trecut pe la mine.
Cristina a lasat lada jos.
— Cand?
— Pe 3 septembrie.
— Pe 3 septembrie Radu mi-a spus ca a trecut pe la mama lui.
Am ramas amandoua tacute.
Alina s-a retras putin.
— Eu cred ca ar trebui sa vorbiti singure.
Cristina a dat din cap.
— Multumesc, Alina.
Vecina a intrat in bloc.
Eu inca incercam sa inteleg.
— Dar borcanele cu castraveti?
— Ce borcane?
— Cele sase pe care vi le-am trimis in august.
Cristina a inchis ochii.
— N-au ajuns.
— Dulceata de visine?
— Nu.
— Fasolea verde?
— Nu.
Am inceput sa numar in minte.
Nu era prima data.
Nici a doua.
Am urcat la etajul sase fara sa mai spunem nimic
Cristina a deschis usa.
Radu era in sufragerie.
Cand ne-a vazut intrand cu lada, s-a ridicat.
— Iar ati adus-o sus?
Cristina a pus geanta pe un scaun.
— Da.
— Cristina, ti-am explicat…
— Nu mie mi-ai explicat.
Radu s-a oprit.
— Ce?
— Mamei i-ai explicat.
El s-a uitat la mine.
— Mama Mioara, v-am rugat sa nu facem scandal din asta.
Cristina a ridicat mana.
— Nu vorbi cu mama. Vorbeste cu mine.
— Bine. Sunt prea multe borcane. N-avem unde sa le tinem.
— Atunci de ce nu mi-ai spus?
— Pentru ca stiam ce urmeaza.
— Ce urma?
— Exact ce se intampla acum.
Cristina s-a uitat cateva secunde la el.
Apoi a intrebat:
— Unde sunt castravetii murati pe care i-a trimis mama in august?
Fata lui Radu s-a schimbat.
— Ce castraveti?
— Sase borcane.
— Nu mai stiu.
— Eu stiu, am spus. Ti le-am dat tie.
— Poate le-am dus la ai mei.
— Poate? a intrebat Cristina.
— Nu tin evidenta borcanelor.
— Dar sacosa cu legume de la inceputul lunii?
Radu a tacut.
— Radu?
— Am dat-o.
— Cui?
— Unui coleg.
Cristina a ramas cu gura intredeschisa.
— De ce?
— Pentru ca noi nu aveam nevoie.
— Eu nici macar n-am stiut ca a existat!
— Cristina, sunt niste rosii.
— Nu sunt niste rosii!
Pentru prima data ridicase vocea.
Radu s-a uitat spre mine.
— Vedeti? Exact de asta n-am vrut sa…
— Nu te uita la mama!
Cristina aproape strigase.
— Eu vorbesc cu tine.
Apoi l-a intrebat despre dulceata de visine
— Si cele patru borcane de dulceata?
Radu s-a asezat.
— Doua le-am dus la birou.
— Si celelalte?
— Nu mai stiu.
— Le-ai aruncat?
N-a raspuns.
— Radu, le-ai aruncat?
— Unul avea capacul umflat.
M-am incruntat.
— Nu avea niciun capac umflat.
— Mama Mioara, poate nu l-ati observat.
— Eu verific fiecare borcan inainte sa-l dau cuiva.
— Bine, atunci nu mai stiu.
Cristina s-a asezat in fata lui.
— De cat timp faci asta?
— Nu „fac” nimic.
— De cat timp hotarasti tu ce primesc si ce nu primesc de la mama mea?
Radu a oftat.
— De cand apartamentul asta a inceput sa arate ca o camara.
M-am uitat in jur.
Bucataria era mare.
Balconul era inchis.
Nu vedeam nicaieri munti de borcane.
Cristina a spus:
— Avem trei borcane de muraturi in debara.
— Nu este vorba despre spatiu.
— Atunci despre ce este?
Radu s-a ridicat.
— Despre faptul ca m-am saturat sa traim ca si cum n-am avea bani sa ne cumparam mancare.
Si s-a facut liniste.
Atunci am inteles ca zacusca nu fusese niciodata problema
Cristina l-a privit lung.
— Tie iti este rusine.
— Nu incepe si tu.
— Tie chiar iti este rusine.
— Nu mi-e rusine de nimeni.
— Atunci de ce te deranjeaza ca mama ne aduce rosii?
— Pentru ca putem cumpara rosii.
— Si?
— Si nu trebuie sa caram sacose de la tara de fiecare data.
— De ce?
— Pentru ca nu mai suntem acolo!
Cristina s-a ridicat.
— „Acolo” unde?
Radu si-a dat seama ce spusese.
— Stii foarte bine ce vreau sa spun.
— Nu. Explica-mi.
— Am plecat amandoi de la tara. Am muncit. Avem serviciile noastre. Avem un apartament frumos. Putem sa ne cumparam ce vrem.
— Si daca mama imi aduce zacusca, dispare apartamentul?
— Nu.
— Iti scade salariul?
— Nu.
— Te trimite cineva inapoi in sat?
— Nu despre asta vorbesc.
— Ba exact despre asta vorbesti.
Eu nu mai spusesem nimic.
Imi venea sa plec.
Era casa lor.
Casnicia lor.
Dar apoi Cristina a spus ceva care m-a durut mai tare decat toate borcanele puse langa tomberon.
— Stii ce am crezut eu in ultimele luni?
Radu n-a raspuns.
— Am crezut ca mama s-a suparat pe mine.
M-am uitat la ea.
— De ce sa ma supar?
Ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Pentru ca nu mai venea nimic.
— Cristina…
— Toata viata mi-ai pus ceva in sacosa cand plecam de acasa. Si dintr-odata s-a oprit.
Mi s-a strans gatul.
— Mama, eu nu m-am oprit.
— Acum stiu.
Radu ii spusese insa si ei ceva despre mine
Cristina s-a intors spre el.
— Spune-i.
— Ce?
— Ce mi-ai spus cand te-am intrebat de ce mama nu-mi mai trimite nimic.
Radu a tacut.
— Spune-i.
— Nu mai stiu exact.
— Eu stiu.
Fata mea s-a uitat la mine.
— Mi-a spus ca tu ai zis ca nu mai are rost sa muncesti pentru noi, pentru ca eu m-am obisnuit cu viata buna de la Bucuresti si nu mai apreciez lucrurile de acasa.
Am simtit ca ma loveste cineva in piept.
— Eu am spus asta?
— Nu, mama. Acum stiu ca nu.
M-am uitat la ginerele meu.
— De ce?
Nu l-am intrebat tare.
Nici nu mai eram furioasa.
Pur si simplu nu intelegeam.
— De ce ai spus asa ceva despre mine?
Radu si-a frecat fruntea.
— Pentru ca voiam sa se termine.
— Ce sa se termine?
— Pachetele. Sacosele. Toata povestea asta.
— Si nu puteai sa spui pur si simplu ca nu le vrei?
— Daca ii spuneam Cristinei, ne certam.
Fata mea a ras amar.
— Asa ca ai preferat sa ma faci sa cred ca mama mea s-a suparat pe mine.
Radu n-a raspuns.
— Si pe mama ai facut-o sa creada ca eu primesc tot ce trimite.
Tot tacere.
— Ai mintit doua femei ca sa nu ai tu o discutie incomoda.
Atunci Radu a spus de unde pornise totul
— Vreti sa stiti adevarul?
— Da, a spus Cristina.
— La birou au inceput sa faca glume.
Amandoua ne-am uitat la el.
— Ce glume?
— Intr-o zi am dus din greseala la serviciu o sacosa pe care mi-o daduse mama Mioara.
— Si?
— Erau oua, niste ceapa, un borcan…
— Si?
— Un coleg a zis: „A venit aprovizionarea de la tara?”
Cristina il privea fara sa clipeasca.
— Si pentru o gluma ai facut toate astea?
— N-a fost o singura gluma.
— Si ce daca?
Radu a ridicat vocea.
— Pentru tine este usor!
— De ce?
— Pentru ca tu nu ai petrecut ani intregi incercand sa demonstrezi ca esti altceva!
S-a oprit.
Cred ca abia dupa ce a spus-o si-a dat seama.
Cristina a raspuns incet:
— Altceva decat ce?
Radu n-a mai raspuns.
Eu stiam.
Si el stia ca stiu.
Altceva decat baiatul din satul de langa Focsani.
M-am apropiat de el
— Radu, eu nu sunt suparata ca nu vrei zacusca mea.
S-a uitat la mine.
— Nici pentru rosii. Nici pentru oua.
— Mama Mioara…
— Lasa-ma sa termin.
A tacut.
— Daca imi spuneai: „Mama Mioara, nu ne mai trimite atat, ca nu avem nevoie”, nu ma suparam.
Poate m-as fi suparat putin.
Dar nu i-am spus asta.
— Problema este ca ai aruncat munca mea si ai mintit-o pe fata mea.
A coborat capul.
— Si mai este ceva.
— Ce?
— Sa nu-ti fie rusine de mama ta.
A ridicat imediat privirea.
— Nu mi-e.
— Atunci sa nu-ti fie rusine nici de locul in care te-ai nascut.
N-a mai spus nimic.
Cristina n-a luat o hotarare spectaculoasa
Nu l-a dat afara.
Nu si-a facut bagajele.
Nu si-a aruncat verigheta.
Viata adevarata nu se rezolva intotdeauna in cinci minute.
Dar i-a spus ceva foarte clar:
— De astazi inainte, nu mai hotarasti tu ce relatie am eu cu mama.
Radu a dat din cap.
— Bine.
— Si nu mai arunci nimic din ce vine de acasa fara sa ma intrebi.
— Bine.
— Si o sa-i spui mamei adevarul despre toate lucrurile pe care le-a trimis.
Radu s-a uitat la mine.
— Imi pare rau, mama Mioara.
Nu i-am spus imediat ca il iert.
Nu eram pregatita.
Am spus doar:
— Data viitoare vorbeste. E mai ieftin decat sa arunci 18 borcane de zacusca.
Cristina a izbucnit in ras.
Dupa cateva secunde a ras si Radu.
Eu nu.
Inca eram suparata.
Apoi Cristina a deschis un borcan
— Ce faci? am intrebat-o.
— Mi-e foame.
A scos painea.
A pus zacusca pe o felie si a muscat.
A inchis ochii.
— Doamne, mama…
— Ce?
— Exact ca acasa.
Mi-au dat lacrimile.
Radu statea langa masa.
Cristina a mai facut o felie.
I-a intins-o.
— Vrei?
El a ezitat.
Apoi a luat-o.
— E buna, a spus.
M-am uitat urat la el.
— Stiu.
Cristina a inceput iar sa rada.
Inainte sa plec, fata mea a impartit borcanele
Doua i le-a dat Alinei.
Unul l-a pus deoparte pentru o colega.
Restul le-a asezat frumos in debara.
— Vezi? Incap, i-a spus lui Radu.
El n-a comentat.
Cand am ajuns la usa, Cristina m-a imbratisat.
— Mama?
— Da?
— La anul faci tot 18?
M-am uitat peste umarul ei la Radu.
— Nu.
Cristina s-a mirat.
— Nu?
— Fac 20.
Radu si-a pus mana pe frunte.
— Mama Mioara…
— Doua sunt pentru colegii tai.
De data asta am ras toti trei.
Dupa cateva saptamani am primit o fotografie
Era de la Radu.
Pe biroul lui se vedeau trei felii de paine si un borcan desfacut.
Sub fotografie scrisese:
„Mama Mioara, colegii intreaba daca mai aveti.”
M-am uitat mult la mesaj.
Apoi i-am raspuns:
„La anul. Si sa aduci borcanele goale.”
Pentru ca pana la urma nu m-au durut cele 18 borcane.
Zacusca se mai face.
Rosiile cresc din nou.
Ardeii se coc iar.
M-a durut gandul ca fata mea crezuse luni intregi ca eu nu mai vreau sa-i trimit nimic.
Pentru mine, sacosele acelea nu insemnau ca ea nu-si permite sa cumpere mancare.
Insemnau doar ca, desi copilul meu avea casa lui la Bucuresti, eu inca puteam sa-i pun ceva bun deoparte si sa-i spun, in felul meu:
„Mama, m-am gandit la tine.”
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ cu sprijinul inteligentei artificiale. Personajele, dialogurile si intamplarile prezentate sunt imaginare.
Alte Stiri
