— In primul rand, oamenii aia pe care i-ai chemat nu sunt invitatii mei.
Adriana s-a uitat la el de parca nu intelesese.
— Cum adica?
— Exact cum ai auzit. Eu nu i-am invitat.
— Dar sunt partenerii tai. Familia Dobre vine, Petrescu vine, am vorbit si cu…
— Tu ai vorbit.
— Pentru tine!
— Fara sa ma intrebi.
Adriana a ridicat mainile.
— Marian, este ziua ta. Ce mare lucru am facut?
— Ai transformat ziua mea intr-o petrecere pentru tine.
— Nu fi absurd.
— Eu ti-am spus ca vreau cativa prieteni, Lidia, familia si atat.
La cuvantul „familia”, mi-am amintit ceva.
— Marian…
S-a intors spre mine.
— Mama si tata de ce n-au fost invitati?
S-a facut liniste.
Adriana s-a uitat in alta parte.
Marian s-a incruntat.
— Cum adica de ce n-au fost invitati?
— Mi-ai spus ca nu pot veni.
— Eu?
— Da. Acum vreo saptamana.
— Lidia, eu n-am spus asa ceva.
M-am uitat la soacra mea.
Atunci am inteles.
— Dumneavoastra mi-ati spus.
Adriana si-a strans buzele.
— Ce i-ai spus? a intrebat Marian.
— Nu mai stiu exact.
— Ba eu stiu, am spus. Mi-ati zis ca tu ai vorbit cu tata si ca nu pot veni pentru ca are treaba acasa.
Marian se uita la mama lui.
— Ai vorbit cu socrul meu?
— Marian, pentru Dumnezeu, nu transforma totul intr-un proces.
— Ai vorbit sau nu?
Adriana a oftat.
— Nu.
Am simtit ca mi se strange stomacul.
— Atunci parintii mei nici macar nu stiu ca facem ziua lui Marian?
N-a raspuns.
— V-am intrebat ceva.
— Am considerat ca e mai bine asa.
— Mai bine pentru cine?
— Lidia, nu incepe si tu.
Marian a intervenit.
— Las-o sa vorbeasca.
Adriana s-a intors spre el.
— Vrei sa-ti spun adevarul?
— Te rog.
— Nu aveau ce cauta aici in seara asta.
Am simtit ca-mi ard obrajii.
— De ce?
— Pentru ca nu s-ar fi simtit bine.
— Sau pentru ca nu v-ati fi simtit dumneavoastra bine cu ei?
A tacut.
Si iarasi tacerea ei mi-a raspuns.
Marian si-a luat telefonul
— Ce faci? l-a intrebat mama lui.
— Il sun pe socrul meu.
— Acum?
— Acum.
— Si ce-i spui?
— Ca il astept la ziua mea.
Eu l-am prins de brat.
— Marian, sunt aproape cinci ore cu masina. Nu-i pune acum pe drumuri.
— Atunci macar sa stie ca i-am vrut aici.
A sunat.
Tata a raspuns dupa cateva secunde.
— La multi ani, mai baiete!
Vocea lui se auzea in bucatarie.
Marian pusese telefonul pe difuzor.
— Multumesc, tata. Ce faceti?
— Uite, pe acasa. Maica-sa Lidiei a facut niste placinte si tot zice ca maine sa va trimitem si voua.
M-am uitat la podea.
Adriana nu mai spunea nimic.
— De ce n-ati venit la noi?
Tata a ras.
— Unde sa venim?
— La ziua mea.
A urmat o pauza.
— Pai… noi n-am stiut ca faci ceva.
Marian si-a inclestat maxilarul.
— Am inteles.
— Daca stiam, veneam. Macar pentru cateva ore.
— Stiu.
— S-a intamplat ceva?
Marian s-a uitat la mine.
— Nu. Vorbim maine.
— Bine. Sa fii sanatos si sa aveti o seara frumoasa.
— Multumesc.
A inchis.
In bucatarie se auzea doar frigiderul.
„Acum suna-i pe oamenii pe care i-ai invitat”
Marian si-a pus telefonul pe masa.
— Mama, scoate telefonul.
— Pentru ce?
— Ii suni pe Dobre, pe Petrescu si pe toti ceilalti pe care i-ai chemat.
— Si ce sa le spun?
— Ca nu mai are loc petrecerea.
Adriana a ras scurt.
— Ai innebunit?
— Nu.
— Oamenii sunt deja pregatiti. Unii poate au si plecat de acasa.
— Atunci suna-i repede.
— Marian, ma faci de ras.
— Nu eu te fac.
— Ce sa le spun?
— Adevarul. Ca i-ai invitat la mine acasa fara sa ma intrebi.
Adriana s-a uitat spre mine.
— Esti multumita?
Am ramas fara cuvinte.
Marian a facut un pas in fata ei.
— Sa nu faci asta.
— Ce?
— Sa dai vina pe Lidia pentru ce ai facut tu.
— De cand a aparut ea, tu…
— Ea este sotia mea.
Adriana a tacut.
— Si casa asta este si casa ei. Ai venit aici, ai jignit-o, i-ai jignit parintii si ai aruncat pe jos mancarea facuta de ea. Iar acum tot ea e problema?
— Eu am vrut sa te ajut.
— Cu ce?
— Cu imaginea ta!
Marian a inceput sa rada.
Nu era un ras vesel.
— Imaginea mea?
— Ai o firma. Lucrezi cu oameni cu bani. Nu mai poti pune orice pe masa.
Atunci Marian s-a uitat la sarmalele imprastiate pe gresie.
Apoi la mama lui.
— Iti amintesti ce mancam cand eram copil?
Adriana n-a raspuns.
— Te-am intrebat ceva.
— Ce legatura are?
— Are.
S-a apropiat de ea.
— Iti amintesti?
— Normal ca-mi amintesc.
— Sarmale. Fasole. Tocanita. Mamaliga. Placinte.
Adriana a dat ochii peste cap.
— Eram alte vremuri.
— Si cine le facea?
— Eu, bunica-ta…
— Exact.
Atunci Marian i-a spus lucrul pe care ea nu voia sa-l auda
— Mama, eu aveam zece ani cand ai plecat prima data la munca in strainatate.
Adriana a incremenit.
— Stiu foarte bine de unde am plecat.
— Nu sunt sigur.
— Cum indraznesti?
— Pentru ca mie nu mi-e rusine.
A aratat spre podea.
— Sarmalele alea nu sunt „mancare de saraci”. Sunt mancarea pe care o facea bunica atunci cand veneam de la scoala.
Adriana isi stransese geanta la piept.
— Nu despre asta era vorba.
— Ba exact despre asta este vorba.
Marian vorbea calm.
Si tocmai calmul lui facea totul mai greu.
— Ai muncit. Ai facut bani. Ti-ai cumparat lucruri frumoase. Si eu m-am bucurat pentru tine. Dar undeva pe drum ai inceput sa crezi ca daca ai bani trebuie sa te rusinezi de femeia care ai fost inainte.
— Nu ma rusinez de nimic!
— Atunci de ce te rusinezi de parintii Lidiei?
Adriana n-a raspuns.
— Tata ei munceste. Mama ei munceste. Si-au tinut copiii la scoala. Lidia a terminat facultatea, are serviciul ei, castiga banii ei si nu mi-a cerut niciodata nimic. Ce anume nu este suficient pentru tine?
— Nu am spus ca nu este suficienta.
— N-ai nevoie sa spui. Ii arati de fiecare data cand vii aici.
M-am uitat la Marian.
Nu stiam ca observase.
Crezusem ca multe dintre intepaturile soacrei mele trecusera pe langa el.
Nu trecusera.
Apoi Adriana a facut greseala cea mai mare
S-a intors spre mine.
— Si tu de ce stai si nu spui nimic? Iti place sa-l vezi cum vorbeste asa cu mama lui?
— Eu nu i-am cerut…
— Sigur ca nu. Tu niciodata nu ceri nimic. Stai cuminte, cu ochii in pamant, si il lasi pe el sa…
— Ajunge! a spus Marian.
Adriana s-a oprit.
— Nu mai vorbesti asa cu ea.
— Sunt mama ta.
— Stiu foarte bine cine esti.
— Atunci poarta-te ca un fiu.
— Exact asta fac.
— Dandu-ma afara pentru ea?
Marian a ramas cateva secunde tacut.
— Nu te dau afara pentru Lidia.
A aratat spre mancarea de pe podea.
— Te dau afara pentru ce ai facut tu.
Adriana a ramas nemiscata.
Eu am intervenit.
— Marian, nu…
S-a intors spre mine.
— Ba da.
Apoi catre mama lui:
— Strange cutiile cu mancarea pe care ai comandat-o.
— Poftim?
— Ia-le cu tine.
— Si ce puneti pe masa?
Marian s-a uitat din nou la podea.
— Ce a mai ramas din mancarea facuta de sotia mea.
— Dupa tot scandalul asta mai faci petrecere?
— Nu.
— Atunci?
— Imi chem cativa prieteni. Atat cat am vrut de la inceput.
Adriana si-a luat geanta.
— O sa regreti cum te-ai purtat cu mine.
Marian a deschis usa bucatariei.
— Eu sper sa regreti tu cum te-ai purtat cu Lidia.
La usa s-a intamplat insa ceva la care nu ma asteptam
Adriana era gata sa plece cand soneria a sunat.
Marian a deschis.
Era unul dintre prietenii lui.
Venise mai devreme.
Tinea o sticla de vin intr-o mana si un buchet de flori in cealalta.
— La multi ani! Am ajuns prea repede?
S-a uitat la fetele noastre.
— Am nimerit prost?
Marian a zambit.
— Nu. Intra.
Barbatul a vazut cutiile sofisticate pregatite langa usa.
— Mama, ce-i aici? Restaurant?
Adriana s-a luminat putin.
— Am comandat eu cateva lucruri.
Prietenul lui Marian a ridicat capacul unei cutii.
Apoi a adulmecat aerul.
— Dar eu simt sarmale.
N-am putut sa nu zambesc.
— Au fost.
— Cum adica „au fost”?
Marian i-a pus o mana pe umar.
— Poveste lunga.
Omul s-a uitat dezamagit.
— Pacat. Pentru sarmale venisem.
Nu stiu daca a spus-o in gluma sau serios.
Dar fata Adrianei a fost de nepretuit.
In seara aceea n-am mai avut masa pe care o pregatisem
O parte dintre sarmale erau pierdute.
Dar friptura ramasese.
Salata de vinete era acolo.
Aveam ardei copti, branzeturi si muraturi.
Iar prajiturile mamei erau intacte.
Marian a sunat doar cativa prieteni apropiati.
— Veniti daca vreti. Dar sa stiti ca n-avem nimic sofisticat.
Unul dintre ei i-a raspuns:
— Ai ceva rece in frigider?
— Am.
— Atunci venim.
Am ras pentru prima data in seara aceea.
In mai putin de o ora eram opt oameni in jurul mesei.
Nimeni n-a intrebat de mancarea sofisticata.
Nimeni n-a intrebat cat costasera farfuriile.
Au mancat tot.
Prietenul venit primul a terminat aproape jumatate din salata de vinete.
Iar prajiturile facute de mama au disparut primele.
Dar Marian nu uitase de parintii mei
A doua dimineata m-a trezit devreme.
— Imbraca-te.
— Unde mergem?
— La ai tai.
M-am ridicat in capul oaselor.
— Acum?
— Acum.
— Sunt sute de kilometri.
— Stiu.
— Marian…
— Mama ta a facut prajituri pentru ziua mea si nici macar n-a stiut ca era invitata. Eu nu pot sa las lucrurile asa.
Am plecat.
N-am sunat inainte.
Cand am intrat pe poarta, mama era in curte.
S-a uitat la noi de parca vazuse doua fantome.
— Ce cautati aici?
Marian s-a dus direct la ea si a imbratisat-o.
— Am venit sa-mi iau „La multi ani”-ul cum trebuie.
Mama a inceput sa rada.
— Pai ti l-am spus la telefon.
— Nu ajunge.
Tata a iesit din casa.
— Ce s-a intamplat?
— Nimic, a spus Marian. Mi s-a facut pofta de mancare de la tara.
M-am uitat la el.
Stia foarte bine ce spune.
Mama s-a luminat.
— Am niste sarmale.
Marian s-a uitat spre mine.
— Perfect.
Cu Adriana n-am vorbit aproape doua saptamani
Nici eu, nici Marian.
El nu i-a interzis sa vina la noi.
Nu i-a spus ca nu mai vrea s-o vada.
Dar i-a spus foarte clar ca, inainte sa intre din nou in casa noastra, trebuia sa inteleaga ce facuse.
Dupa aproape doua saptamani, intr-o seara, a sunat soneria.
Era Adriana.
Singura.
Nu era aranjata ca de obicei.
In maini tinea o oala.
M-am uitat la ea.
— Buna seara.
— Buna, Lidia.
A ramas cateva secunde pe hol.
Apoi mi-a intins oala.
— Ce este?
— Deschide.
Am ridicat capacul.
Erau sarmale.
Nu m-am putut abtine.
— Serios?
A dat din cap.
— Le-am facut eu.
— Pentru oameni de nivel?
Aproape ca-mi muscasem limba dupa ce am spus-o.
Adriana insa nu s-a suparat.
A zambit amar.
— Nu. Pentru voi.
Apoi s-a uitat la mine.
— Si am venit sa-mi cer iertare.
N-am imbratisat-o.
N-am spus ca nu s-a intamplat nimic.
Pentru ca se intamplase.
Si unele lucruri nu dispar doar pentru ca cineva spune „iarta-ma”.
Dar am deschis usa mai larg.
— Intrati.
Marian a aparut din sufragerie.
S-a uitat la mama lui.
Apoi la oala.
— Ce avem acolo?
Adriana a ridicat-o putin.
— Ceva ce se pare ca am uitat ca stiu sa fac.
In seara aceea am mancat sarmale facute de soacra mea.
Nu au fost cele mai bune pe care le mancasem vreodata.
Dar n-am spus nimic.
Uneori, omul nu trebuie sa uite de unde a plecat ca sa dovedeasca unde a ajuns.
Iar eu am inteles atunci si altceva: Marian nu ma aparase pentru ca veneam dintr-o familie modesta.
Ma aparase pentru ca eram sotia lui si pentru ca nimeni, indiferent cine este, nu are dreptul sa intre in casa ta si sa te umileasca.
Nota editoriala: Aceasta este o poveste fictionala, creata si dezvoltata in scop narativ cu sprijinul inteligentei artificiale. Personajele si intamplarile prezentate sunt imaginare.
Alte Stiri
