— Pentru ca ea nu este fiica mea.
La masa s-a facut liniste.
Barbatul s-a uitat la tanara care venise cu Irina.
— Atunci cine este?
Irina si-a lasat geanta langa scaun.
— O cheama Bianca.
Mariana nu spunea nimic.
Eu tocmai aduceam apa la masa si, recunosc, am incetinit fara sa vreau.
Dupa povestea cu valiza, eram curios.
— Si ce legatura are Bianca cu mine? a intrebat barbatul.
Irina s-a uitat spre tanara.
— Este sora mea.
— Sora ta?
— Da.
— Din partea mamei?
— Da.
Barbatul a parut ca se linisteste.
Doar pentru cateva secunde.
Apoi Irina a continuat:
— Dar asta nu este partea pentru care am venit.
Irina a scos un dosar din geanta
L-a pus pe masa.
— Mama a murit anul trecut.
Barbatul si-a coborat privirea.
— Imi pare rau.
— Inainte sa moara mi-a dat o cutie cu documente.
— Ce documente?
— Lucruri vechi. Certificate, fotografii, scrisori. Inclusiv lucruri despre tine.
Mariana s-a uitat spre sotul ei.
— Despre el?
— Da.
Irina a deschis dosarul.
— Toata viata am crezut ca tata a stiut unde sunt si a ales sa nu ma caute.
Barbatul a ramas nemiscat.
— Irina…
— Lasa-ma sa termin.
Vocea ei nu era agresiva.
Era calma.
Poate prea calma pentru ce urma.
In cutia mamei gasise 23 de scrisori
Toate erau trimise din Romania.
Toate aveau acelasi expeditor.
Tatal ei.
— Douazeci si trei? a intrebat Mariana.
Irina a dat din cap.
— Din primii sase ani dupa ce am plecat.
Barbatul si-a dus mana la gura.
— Le-ai gasit?
— Da.
— Pe toate?
— Cred ca da.
— Eu am crezut ca…
S-a oprit.
— Ce ai crezut? a intrebat Irina.
— Ca mama ta ti le-a dat.
— Nu mi-a dat niciuna.
Barbatul s-a lasat pe spatar.
Pentru prima data de cand il vazusem, parea realmente zdruncinat.
El nu renuntase atat de repede pe cat credea Mariana
Trimisese scrisori.
Sunase.
Incercase sa obtina o adresa.
In primii ani trimisese inclusiv bani.
Unele plicuri se intorsesera.
Altele nu.
— Si dupa sase ani? a intrebat Irina.
Barbatul si-a coborat privirea.
— Am renuntat.
— De ce?
— Pentru ca am primit o scrisoare.
Irina a incremenit.
— De la mama?
— Da.
— Ce scria?
Barbatul s-a uitat la Mariana.
Apoi din nou la fiica lui.
— Ca ai un alt tata.
Irina n-a spus nimic
— Mi-a scris ca se casatorise, a continuat el. Ca sotul ei te crescuse de cand erai mica si ca tu il considerai tatal tau.
— Asta este adevarat.
— Si mi-a cerut sa nu te mai caut.
Irina si-a strans buzele.
— Si ai acceptat?
— Aveai sase ani.
— Si?
— Mi-a spus ca te tulbur. Ca ai inceput sa intrebi de ce primesti scrisori de la un strain din Romania.
— Eu nu am vazut scrisorile.
— Eu nu stiam asta.
Irina si-a intors privirea.
Bianca i-a pus mana pe brat.
Mariana a intervenit pentru prima data
— Tu mai ai scrisoarea aceea?
Sotul ei a dat din cap.
— Da.
Mariana s-a uitat lung la el.
— Ai pastrat-o 24 de ani?
— Am pastrat tot.
— Si eu n-am stiut nimic.
— Nu.
Mariana a zambit amar.
— Extraordinar.
Irina s-a uitat spre ea.
— Imi pare rau.
— Tu nu ai pentru ce sa-ti ceri scuze.
Apoi Mariana s-a intors spre sot.
— Continuam discutia asta acasa.
El a dat din cap.
Dar Irina inca nu terminase.
Motivul pentru care il cautase avea legatura cu Bianca
— Dupa ce am gasit scrisorile, am vrut sa te caut imediat, a spus Irina.
— Atunci de ce ai asteptat?
— Pentru ca am mai gasit ceva.
A scos o fotografie din dosar.
A impins-o spre el.
— O recunosti?
Barbatul a luat fotografia.
— Este mama ta.
— Da.
In fotografie, mama Irinei era foarte tanara.
Langa ea se afla o alta femeie.
— Cine este?
— Matusa mea, Elena. Sora mamei.
Barbatul a ridicat ochii.
— Imi amintesc de ea.
Irina a aratat spre Bianca.
— Bianca este fiica ei.
— Inteleg.
— Nu inca.
Bianca crescuse tot in Italia
Era cu aproape zece ani mai tanara decat Irina.
Cele doua crescusera ca surorile.
De fapt, o perioada chiar locuisera in aceeasi casa.
Mama Irinei si Elena fusesera foarte apropiate.
Dupa moartea mamei, Irina si Bianca incepusera sa sorteze impreuna lucrurile ramase.
Atunci gasisera cutia.
Dar si un al doilea plic.
Pe el era scris:
„Pentru fete. Sa fie deschis numai dupa ce eu nu mai sunt.”
— Ce era inauntru? a intrebat Mariana.
Irina a privit-o pe Bianca.
Tanara a raspuns:
— Adevarul despre mama mea.
Elena nu era mama biologica a Biancai
Barbatul a ramas surprins.
— Atunci cine?
Irina a spus:
— Mama mea.
La masa s-a facut din nou liniste.
Mariana a privit cand spre Irina, cand spre Bianca.
— Stati putin. Bianca este…
— Sora mea biologica, a spus Irina.
— Nu verisoara ta?
— Nu.
Bianca avea ochii in lacrimi.
— Eu am aflat anul trecut.
Povestea era complicata, dar nu imposibila
La aproape zece ani dupa nasterea Irinei, mama ei ramasese din nou insarcinata.
Relatia in care se afla atunci se terminase inainte sa nasca.
In aceeasi perioada, sora ei, Elena, incerca de ani de zile sa aiba un copil.
Cele doua luasera o decizie pe care o ascunsesera aproape trei decenii.
Elena o crescuse pe Bianca drept fiica ei.
Bianca nu stiuse nimic.
Nici Irina.
— Si ce legatura are asta cu mine? a intrebat barbatul.
Irina n-a raspuns imediat.
Asta era intrebarea de care se temuse.
In scrisoare exista o propozitie care schimba totul
Irina a scos cateva foi.
— Mama a scris ca atunci cand a ramas insarcinata cu Bianca nu mai era impreuna cu tatal ei.
— Si?
— Dar spune ca inainte sa nasca a incercat sa contacteze o persoana din Romania.
Barbatul a incremenit.
— Pe cine?
Irina l-a privit.
— Pe tine.
Mariana s-a intors spre sot.
— De ce?
— Nu stiu.
— Gandeste-te bine.
— Mariana, eu nu am mai vazut-o dupa ce a plecat.
Irina a intervenit:
— Asta stim.
— Atunci?
— Mama nu spune ca Bianca este fiica ta.
Barbatul a expirat.
Dar Irina a continuat:
— Spune doar ca exista ceva ce trebuia sa afli daca vreodata Bianca avea nevoie sa-si cunoasca familia biologica.
Bianca avea nevoie de un raspuns
Nu venise dupa bani.
Nu venise dupa mostenire.
Si nici pentru a-i spune unui necunoscut ca este tatal ei.
Voia sa stie cine era.
Cine fusese mama ei.
Cine fusese tatal ei.
De ce fusese crescuta de matusa ei.
— Dupa ce am aflat, a spus Bianca, am inceput sa caut singura.
— Si?
— Am gasit numele tatalui meu.
Irina a privit-o.
Bianca a scos telefonul.
— Mama il trecuse intr-un document vechi.
Barbatul a intrebat:
— Il cunosti?
— Nu.
— Este in Romania?
— A fost.
— Cum adica?
— A murit acum 12 ani.
Atunci am inteles de ce venisera toate trei la aceeasi masa
Irina isi gasise tatal.
Bianca isi pierduse sansa de a-l gasi pe al ei.
Iar intre cele doua povesti exista o femeie care nu mai putea explica nimic.
Mama lor.
— Dar de ce a vrut mama voastra sa ma contacteze? a intrebat barbatul.
Irina a zambit trist.
— Pentru ca tu erai singurul om din Romania caruia ii spusese adevarul despre mine.
— Nu inteleg.
— Mama se temea ca intr-o zi eu si Bianca vom afla totul si nu vom mai avea pe cine intreba.
— Si credea ca eu pot ajuta?
— Da.
— Dupa atatia ani?
— Pentru ca stia ca pastrezi lucrurile.
Barbatul a ramas nemiscat.
Mariana s-a uitat la el.
— Scrisorile.
— Da.
Acasa avea o cutie pe care nu o deschisese de ani intregi
In ea pastrase toate lucrurile din perioada aceea.
Scrisori.
Fotografii.
Cateva acte.
Adrese.
Inclusiv numele unor oameni pe care mama Irinei ii cunoscuse inainte sa plece.
Poate acolo exista ceva despre tatal Biancai.
— Mergem s-o cautam, a spus Mariana.
Sotul ei s-a uitat la ea.
— Acum?
— Dupa ce mancam.
— Mariana…
— Ce?
— Credeam ca esti furioasa pe mine.
— Sunt.
— Si totusi…
— Faptul ca sunt furioasa pe tine nu inseamna ca fata asta trebuie sa plece fara raspunsuri.
Au stat aproape trei ore in restaurant
La inceput atmosfera fusese atat de tensionata incat aproape nu vorbeau.
Dupa o vreme insa au inceput sa apara intrebarile.
Irina voia sa stie cum fusese tatal ei la 22 de ani.
El voia sa stie cum fusese ea copil.
Mariana asculta.
Uneori intreba si ea.
Bianca vorbea cel mai putin.
La un moment dat, barbatul s-a uitat la Irina si a spus:
— Imi pare rau ca am renuntat sa te caut.
Irina a raspuns:
— Si mie.
Nu i-a spus ca il iarta.
Nu l-a imbratisat.
Nu s-au prefacut ca 30 de ani puteau fi stersi intr-o seara.
Mi s-a parut mai adevarat asa.
Cand au cerut nota, Mariana m-a chemat
— Domnule Razvan.
— Da?
A zambit.
— Va mai amintiti de valiza rosie?
Am ras.
— Cred ca da.
Sotul ei si-a acoperit fata cu mana.
— O sa ma urmareasca valiza aia toata viata.
Mariana s-a uitat la mine.
— Am fost convinsa ca pleaca la alta femeie.
— Stiu.
— Si acum?
Am intrebat fara sa ma gandesc.
Mariana s-a uitat la el.
— Acum sunt suparata ca a putut sa ascunda un copil timp de 25 de ani.
El a incercat sa spuna ceva.
— Nu incepe.
Apoi Mariana a zambit.
— Dar asta este problema noastra. O rezolvam noi.
Au revenit dupa aproape doua luni
De data aceea erau cinci.
Mariana.
Sotul ei.
Irina.
Bianca.
Si o fetita de vreo sase ani.
— Ea este nepoata mea, mi-a spus barbatul.
Era pentru prima data cand il vedeam spunand asta cu voce tare.
Fetita il tinea de mana.
Irina s-a apropiat de mine.
— Am gasit si familia tatalui Biancai.
— Serios?
— Da. Din documentele pastrate de tata.
Bianca avea acum un unchi si doi veri in Romania.
Oameni care nici macar nu stiusera ca ea exista.
Dar cel mai mult m-a surprins Mariana
Inainte sa plece, am intrebat-o:
— Pot sa va intreb ceva?
— Sigur.
— Daca ati stiut ce este de fapt in spatele valizei, ati mai fi vrut sa deschid portbagajul?
A ras.
— Nu.
— De ce?
— L-as fi deschis singura.
Apoi s-a uitat spre sot.
— Dar tot i-as fi facut scandal.
El a ras.
— Asta pot confirma.
Mariana a devenit serioasa.
— Nu pentru ca avea o fiica inainte sa ma cunoasca. Pentru asta nu avea de ce sa-mi ceara voie.
— Atunci?
— Pentru ca dupa 25 de ani de casnicie a crezut ca trebuie sa duca singur un asemenea secret.
A facut o pauza.
— Uneori nu secretul distruge increderea. Ci faptul ca omul de langa tine decide ca nu meriti sa cunosti adevarul.
N-am uitat seara aceea
In meseria mea vezi multe.
Oamenii vin la restaurant sa sarbatoreasca.
Uneori vin sa se desparta.
Uneori intra la masa convinsi ca stiu totul despre omul din fata lor si pleaca descoperind ca nu stiau nici jumatate.
Mariana venise sa sarbatoreasca 25 de ani de casnicie.
Vazuse o valiza.
Observase bani retrasi.
Vazuse un telefon ascuns.
Si fusese convinsa ca exista o alta femeie.
Nu exista.
Exista insa o fiica de 30 de ani.
O nepoata.
Doua surori care abia aflasera adevarul despre propria familie.
Si 23 de scrisori care asteptasera aproape trei decenii intr-o cutie.
Iar totul iesise la suprafata pentru ca, intr-o seara, o femeie imi pusese cheia unei masini in palma si imi spusese:
„Daca gasiti o valiza rosie, veniti si spuneti-mi doar atat: «Este acolo».”
Nota: Aceasta este o poveste narativa fictiva, creata pentru lectura si reflectie. Personajele si situatiile prezentate au rol ilustrativ.
Alte Stiri
