— Nu vreau sa mai traiesc urmatorii douazeci de ani asa.
Am ramas cu ochii la Mihai.
— Asa cum?
Si-a trecut mana peste fata.
— La fel.
— Nu inteleg.
— Exact asta este problema, Corina. In fiecare zi facem aceleasi lucruri. Ne trezim, bem cafeaua, mergem la serviciu, venim acasa, mancam, ne uitam la televizor si ne culcam. In weekend mergem la cumparaturi sau la copii. Apoi incepe alta saptamana.
Am continuat sa-l privesc.
— Si pentru asta vrei sa ne despartim?
— Nu doar pentru asta.
— Atunci pentru ce?
Vlad statea inca langa noi.
Mihai s-a uitat spre el.
— Cred ca ar trebui sa vorbesc singur cu mama ta.
Fiul nostru s-a ridicat.
Inainte sa plece, s-a apropiat de mine si m-a sarutat pe obraz.
— Ma suni, da?
— Te sun.
A iesit din apartament.
Am ramas singura cu omul cu care impartisem 32 de ani din viata.
„De cand te gandesti sa pleci?”
— Spune-mi adevarul, Mihai.
— Asta incerc.
— Nu. Pana acum imi spui ca te-ai plictisit.
— Nu m-am plictisit de tine.
— Atunci de cine?
— De mine.
Replica lui m-a facut sa tac.
Mihai s-a ridicat si s-a dus pana la fereastra.
— Fac 60 de ani, Corina. Si in ultimele luni m-am tot intrebat cand au trecut anii.
— Au trecut pentru amandoi.
— Stiu.
— Eu am 58. Crezi ca m-am trezit ieri si am descoperit ca nu mai am 25?
— Nu despre asta este vorba.
— Atunci ajuta-ma sa inteleg.
S-a intors spre mine.
— Nu mai stiu cine sunt in afara de sotul tau, tatal copiilor, omul care merge la serviciu si plateste facturi.
Aproape ca am ras.
— Si solutia pe care ai gasit-o este sa scapi de sotie?
— Nu vreau sa scap de tine.
— Ti-ai inchiriat un apartament fara sa-mi spui.
— Pentru ca stiam ca daca iti spun inainte sa fiu hotarat…
L-am intrerupt.
— Dar erai hotarat. Ai platit deja avansul.
N-a raspuns.
— De cand te gandesti la asta?
— De aproape un an.
A fost prima lovitura adevarata.
Nu trei saptamani.
Nu doua luni.
Un an.
Un an in care eu imi vazusem linistita de viata langa el.
Un an in care facuseram planuri pentru concediu.
Un an in care schimbaseram frigiderul, zugraviseram sufrageria si discutaseram despre ce facem de Craciun.
El se gandea sa plece.
Eu ma gandeam ce perdele sa cumpar.
L-am intrebat intrebarea de care imi era cel mai frica
— Exista altcineva?
— Nu.
— Mihai, uita-te la mine.
S-a uitat.
— Exista alta femeie?
— Nu.
— Ai avut pe cineva?
— Nu.
— Vrei sa fii cu cineva?
— Nu.
Am simtit o furie pe care nici macar nu stiam unde s-o asez.
Poate ca o alta femeie ar fi fost mai usor de inteles.
As fi avut pe cine sa urasc.
As fi putut spune ca mi-a furat sotul.
Dar nu exista nimeni.
Mihai pur si simplu voia sa plece.
De langa mine.
— Si ce vei face singur in apartamentul acela?
A ridicat din umeri.
— Nu stiu.
— Exact. Nu stii.
— Tocmai asta vreau sa aflu.
Atunci m-am enervat cu adevarat.
— Si pentru aventura asta de autocunoastere ai considerat ca este normal sa ma minti?
— Nu.
— Sa-i pui pe copiii nostri sa-mi ascunda?
— Asta a fost o greseala.
— Sa faci petrecere de 60 de ani cu familia si prietenii nostri si eu sa stau acasa crezand ca esti cu cinci colegi?
A coborat privirea.
— N-am stiut cum sa gestionez situatia.
— Ai gestionat-o extraordinar, Mihai.
Apoi mi-a spus de ce nu ma invitase la aniversare
— Nu voiam sa stai acolo langa mine si sa zambesti in fotografii cand eu stiam ce urma sa-ti spun a doua zi.
Am ramas cateva secunde fara cuvinte.
— Asa ca ai decis sa ma lasi acasa.
— Stiu cum suna.
— Nu cred ca stii.
— Corina…
— Prietenii nostri stiau?
— Nu toti.
— Cine stia?
— Sora mea. Copiii. Sorin.
Sorin era cel mai bun prieten al lui.
Il cunosteam de aproape 30 de ani.
— Patru oameni stiau ca sotul meu pleaca de acasa inainte sa stiu eu.
— Voiam sa-ti spun.
— Astazi.
— Da.
— Dupa ce iti sarbatoreai linistit ziua fara mine.
N-a mai incercat sa se apere.
Si poate ca a fost mai bine.
Mihai se astepta sa-l rog sa ramana
Am observat asta cateva minute mai tarziu.
Statea in fata mea cu umerii cazuti si astepta.
Probabil isi imaginase conversatia de sute de ori.
Poate se astepta sa plang.
Sa-l intreb ce pot schimba.
Sa-i propun sa plecam intr-un concediu.
Sa mergem la terapie.
Sa-i spun ca dupa 32 de ani nu poate arunca totul la gunoi.
Si, daca as fi aflat cu un an inainte, poate exact asta as fi facut.
Dar in dimineata aceea se intamplase ceva.
Nu stiu daca fusese fotografia.
Minciuna.
Faptul ca propriii mei copii stiau.
Sau apartamentul inchiriat pe ascuns.
Cert este ca nu mai aveam chef sa conving un om sa ramana acolo unde nu mai voia sa fie.
— Bine, i-am spus.
Mihai a clipit.
— Ce?
— Bine.
— Ce inseamna „bine”?
— Daca vrei sa pleci, pleaca.
S-a uitat la mine de parca vorbeam intr-o limba straina.
— Corina, sunt 32 de ani.
— Stiu exact cati sunt.
— Nu vreau sa crezi ca pentru mine n-au insemnat nimic.
— N-am spus asta.
— Atunci de ce esti atat de calma?
Am ridicat din umeri.
— Ce ai vrea sa fac?
— Nu stiu.
— Sa te implor?
— Nu.
— Sa-ti promit ca ma schimb?
— Nu este vorba despre tine.
Am zambit amar.
— Atunci suntem de acord.
— Cu ce?
— Ca nu am nimic de reparat ca sa te fac sa ramai.
Pentru prima data, Mihai n-a mai avut nimic de spus.
A plecat in aceeasi dupa-amiaza
Apartamentul din Drumul Taberei era mobilat.
Isi dusese deja acolo cateva lucruri fara sa observ.
Cateva camasi.
O pereche de pantofi.
Niste carti.
Aparatul lui de ras de rezerva.
Cand am vazut cat de pregatita fusese plecarea, m-a durut din nou.
Nu fusese o hotarare luata intr-o noapte.
Fiecare obiect dus acolo fusese o alegere facuta fara mine.
Si totusi, nu l-am oprit.
La ora patru dupa-amiaza, doua valize stateau langa usa.
Mihai si-a pus geaca.
— Te sun maine.
— Pentru ce?
— Sa vedem cum facem mai departe.
— Bine.
A pus mana pe clanta.
Apoi s-a intors.
— Corina…
— Da?
— Imi pare rau pentru aseara.
— Doar pentru aseara?
A inteles.
— Pentru tot.
Am dat din cap.
— Si mie.
A plecat.
Am inchis usa.
Apoi m-am asezat pe canapea.
Si abia atunci am plans.
Am plans pentru mai mult decat o casnicie
Am plans pentru fata de 26 de ani care fusese cand il cunoscuse.
Pentru primul nostru apartament, in care aveam o masa, un pat si aproape nimic altceva.
Pentru noptile in care copiii aveau febra.
Pentru concediile facute cu masina incarcata pana la refuz.
Pentru rate.
Pentru certuri.
Pentru impacari.
Pentru parintii pe care ii ingropaseram impreuna.
Pentru toate duminicile in care crezusem ca viata noastra banala era tocmai lucrul pe care il construisem impreuna.
Nu plangeam pentru ca voiam neaparat sa-l aduc inapoi.
Plangeam pentru ca 32 de ani nu pot fi inchisi intr-o valiza intr-o singura dupa-amiaza.
In dormitor am gasit cadoul
Ceasul pe care i-l cumparasem era tot acolo.
Impachetat.
Cu o funda simpla.
Pe felicitare scrisesem cu o zi inainte:
„La multi ani omului alaturi de care vreau sa imbatranesc.”
M-am uitat la cuvintele acelea mult timp.
Apoi am rupt felicitarea.
Ceasul nu l-am aruncat.
L-am dus inapoi la magazin doua zile mai tarziu.
Cu banii primiti am facut ceva ce probabil pare ridicol.
Mi-am cumparat o valiza.
Nu pentru ca aveam unde sa plec.
Ci pentru ca mi-am amintit de ceva.
Cu sase ani inainte renuntasem la un vis
Prietena mea, Dana, imi propusese de mai multe ori sa mergem impreuna in Italia.
Roma, Florenta si cateva zile la mare.
Eu gaseam mereu cate un motiv.
Mihai nu era pasionat de calatorii.
Spunea ca il obosesc aeroporturile, hotelurile si mersul toata ziua.
— Du-te tu, imi spunea.
Dar nu plecam.
Mi se parea ciudat sa merg fara el.
Apoi au aparut alte cheltuieli.
Apoi copiii.
Apoi pandemia.
Apoi pur si simplu au trecut anii.
In seara in care mi-am cumparat valiza, am sunat-o pe Dana.
— Mai vrei sa vezi Florenta?
A inceput sa rada.
— Corina, eu vreau de zece ani.
— Atunci hai sa mergem.
S-a facut liniste.
— Vorbesti serios?
— Foarte serios.
Copiii au avut si ei de raspuns la o intrebare
Nu am putut sa ma prefac ca nu ma duruse faptul ca stiau.
In weekend au venit amandoi la mine.
Ioana a inceput sa planga inainte sa apuce sa se aseze.
— Mama, imi pare atat de rau.
— De ce nu mi-ai spus?
— Tata ne-a pus intr-o situatie imposibila.
— Stiu.
— Ne-a spus ca vrea sa vorbeasca el cu tine si ne-a rugat sa nu intervenim.
— Si petrecerea?
Ioana si-a sters ochii.
— Eu am vrut sa te chem.
— Dar nu m-ai chemat.
— Nu.
Am privit-o.
— Sa nu mai faceti asta niciodata.
— Ce?
— Sa decideti ca trebuie sa ma protejati ascunzandu-mi adevarul despre propria mea viata.
Vlad a dat din cap.
— Ai dreptate.
— Sunt mama voastra. Dar sunt si un om adult. Chiar daca adevarul doare, prefer sa ma doara adevarul decat sa traiesc intr-o minciuna in care toata lumea stie in afara de mine.
Ioana m-a imbratisat.
De data aceea am lasat-o.
La trei saptamani dupa ce a plecat, Mihai m-a sunat
— Putem sa bem o cafea?
Ne-am intalnit intr-o cafenea la jumatatea drumului dintre apartamentele noastre.
Parea obosit.
— Cum e viata de burlac? l-am intrebat.
A zambit.
— Linistita.
— Asta voiai.
— Da.
— Si?
A amestecat in cafea.
— Uneori prea linistita.
N-am spus nimic.
— Tu cum esti?
— Mai bine decat credeam.
— Copiii mi-au spus ca pleci in Italia.
— Da.
A ridicat privirea.
— Tu urai avioanele.
— Nu. Tu urai avioanele.
S-a oprit.
Apoi a inceput sa rada.
— Ai dreptate.
Si eu am ras.
A fost un moment ciudat.
Pentru cateva secunde am fost din nou noi.
Apoi momentul a trecut.
„Crezi ca am facut o greseala?”
Mihai m-a intrebat asta inainte sa plecam.
— Nu stiu.
— Eu ma intreb in fiecare zi.
— Atunci poate trebuia sa te intrebi inainte sa inchiriezi apartamentul.
— Merit asta.
— Nu incerc sa te pedepsesc.
— Stiu.
S-a uitat la mine cateva secunde.
— Te-ai intoarce?
Intrebarea m-a surprins.
— Acasa?
— La noi.
Am respirat adanc.
— Nu exista inca un „noi”, Mihai.
Fata i s-a schimbat.
— Asta inseamna nu?
— Inseamna ca tu ai avut aproape un an sa te gandesti daca ma mai vrei in viata ta. Eu am avut trei saptamani sa aflu ca viata mea nu mai este cea pe care o credeam.
A dat incet din cap.
— E corect.
— Acum am nevoie de timp.
La 58 de ani am plecat pentru prima data intr-o calatorie fara sotul meu
Cand avionul a decolat, am strans bratul Danei atat de tare incat a inceput sa rada.
— Parca spuneai ca nu ti-e frica.
— Am mintit.
— Macar recunosti.
Am ras si eu.
In Florenta am mers atat de mult incat seara ma dureau picioarele.
Am mancat inghetata la o ora la care acasa as fi spus ca este prea tarziu.
Am facut fotografii proaste.
Am cumparat lucruri inutile.
Intr-o dimineata am baut cafeaua singura, in timp ce Dana inca dormea.
M-am uitat la oamenii care treceau pe strada si mi-am dat seama ca nu ma mai gandisem la Mihai de cateva ore.
Nu m-am simtit vinovata.
M-am simtit libera.
Povestea noastra nu s-a terminat cu o usa trantita
Nu stiu daca eu si Mihai vom divorta.
Nu stiu daca peste sase luni vom incerca din nou.
Stiu doar ca nu ma voi intoarce la viata de dinainte doar pentru ca ne este frica amandurora de singuratate.
Dupa 32 de ani, poate ca meritam sa aflam daca ne alegem din nou.
Nu din obisnuinta.
Nu pentru copii.
Nu pentru ca avem acelasi apartament si aceiasi prieteni.
Ci pentru ca vrem.
Iar daca raspunsul va fi nu, voi supravietui.
Am 58 de ani.
Nu 28.
Dar asta nu inseamna ca viata mea s-a terminat.
Poate ca tocmai acum invat ceva ce uitasem de foarte mult timp.
Inainte sa fiu sotia lui Mihai, mama Ioanei si mama lui Vlad, am fost Corina.
Si inca sunt.
Ceasul pe care voiam sa i-l daruiesc lui Mihai nu mai exista.
In locul lui am o valiza cu cateva zgarieturi de la prima mea calatorie.
De fiecare data cand o vad, imi amintesc de dimineata in care am crezut ca viata mea se terminase.
De fapt, se schimbase.
Iar uneori exista o diferenta uriasa intre cele doua.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
