— Tati, daca plecam de aici, eu nu mai primesc camera lui buni?
Nimeni n-a raspuns.
Matei statea in hol, in pijamaua lui albastra, cu ursuletul strans la piept.
Andrei s-a ridicat imediat.
— Hai in camera, puiule. Vorbim noi mai tarziu.
Dar Matei nu s-a miscat.
S-a uitat la tatal lui, apoi la mine.
— Dar ai zis ca aici o sa fie casa noastra.
Am simtit cum mi se strange stomacul.
Andrei a inchis ochii pentru o clipa.
— Matei, mergi in camera.
— Si buni?
— Buni ramane aici.
Copilul s-a incruntat.
— Dar mami a zis ca buni o sa stea la casa cu gradina.
Laura s-a ridicat brusc.
— Matei, ajunge.
Tonul ei l-a speriat.
Am intervenit imediat.
— Nu-l certa.
M-am apropiat de nepotul meu si m-am aplecat pana am ajuns la nivelul lui.
— Matei, tu n-ai facut nimic rau. Du-te putin in camera ta. Vin eu imediat sa-ti pregatesc micul dejun.
— Nu e camera mea.
Am zambit.
— Ai dreptate. Camera in care dormi.
A plecat incet pe hol.
Am asteptat pana cand s-a inchis usa.
Apoi m-am intors spre fiul meu.
„De cand vorbiti despre casa mea?”
— Acum vreau adevarul.
Andrei si-a trecut mana prin par.
— Mama, nu este ceea ce crezi.
— Nici macar nu ti-am spus ce cred.
— Am discutat niste posibilitati. Atat.
— De cand?
N-a raspuns.
— Andrei, de cand discutati voi despre mutarea mea la tara?
Laura a intervenit.
— Elena, nu am stabilit nimic.
— Nu pe tine te-am intrebat.
Nu am ridicat vocea.
Cred ca tocmai calmul meu i-a facut sa inteleaga ca lucrurile se schimbasera.
M-am uitat din nou la fiul meu.
— De cand?
— De anul trecut.
Am ramas nemiscata.
— Inainte sa va mutati la mine?
A tacut.
A fost raspunsul de care aveam nevoie.
— Deci inainte.
— Mama, lasa-ma sa explic.
— Te ascult.
Andrei s-a asezat la masa.
— Noi voiam oricum sa cumparam o casa mai mare. Matei creste. Apartamentul nostru are doar doua camere. Ne-am gandit ca daca il inchiriem o perioada si punem banii deoparte, putem strange mai repede avansul.
— Pana aici am inteles.
— Iar pe termen lung…
S-a oprit.
— Continua.
— Ne-am gandit ca poate tu ai prefera linistea de la tara.
Am inceput sa rad.
Nu pentru ca era ceva amuzant.
Pur si simplu nu-mi venea sa cred.
— Eu v-am spus vreodata ca vreau sa ma mut la tara?
— Nu.
— M-am plans ca nu-mi place aici?
— Nu.
— V-am cerut sa-mi organizati batranetea?
— Mama…
— Atunci pentru cine era mai buna mutarea mea?
N-a raspuns.
In sfarsit am inteles planul
Lucrurile au inceput sa se lege.
Ei voiau casa mai mare.
Apartamentul lor urma sa ramana inchiriat o perioada.
Iar apartamentul meu, in mintea lor, devenise deja un fel de rezerva pentru viitor.
Nu exista niciun act.
Nu semnasem nimic.
Nu le promisesem nimic.
Dar ei vorbeau despre casa mea atat de des, incat pana si un copil de sase ani ajunsese sa creada ca intr-o zi bunica urma sa plece, iar camera ei avea sa devina a lui.
Si tocmai asta ma durea cel mai tare.
Nu faptul ca fiul meu isi dorea o casa.
Nu faptul ca isi inchiriase apartamentul.
Nici macar faptul ca ma mintise zece luni.
Ci faptul ca ma scosese incet din propria mea viata intr-un plan despre care eu eram singura care nu stia nimic.
— Si daca eu nu vreau sa plec niciodata de aici? am intrebat.
Andrei s-a uitat la mine.
— Evident ca nu te obliga nimeni.
— Dar v-ati facut planul presupunand ca o voi face.
— Era doar o varianta.
— O varianta pe care nepotul meu o stie deja.
Laura si-a incrucisat bratele.
— Elena, cred ca transformi o discutie de familie in ceva mult mai grav decat este.
M-am uitat la ea.
— Exact asta este problema, Laura.
— Care?
— Era o discutie despre viata mea la care eu nu am participat.
N-a mai spus nimic.
Le-am dat o luna
Nu i-am dat afara in dimineata aceea.
Nu aveam de gand sa-mi pun nepotul cu valiza la usa pentru greselile parintilor lui.
Dar nici nu mai puteam continua ca si cum nimic nu se intamplase.
— Aveti o luna sa va organizati, le-am spus.
Andrei s-a ridicat.
— Mama, vorbesti serios?
— Da.
— Si unde vrei sa mergem?
— Asta trebuie sa hotarati voi.
— Avem chiriasi in apartament.
— Stiu.
— Nu putem sa-i scoatem maine.
— Nici nu v-am cerut asta. Tocmai de aceea va dau timp sa gasiti o solutie.
— O luna?
— Da.
Laura s-a ridicat si ea.
— Si daca nu gasim nimic?
Am privit-o.
— Sunteti doi adulti cu venituri si aveti un apartament proprietate personala pe care il inchiriati. Sunt convinsa ca veti gasi o solutie.
Andrei s-a uitat la mine de parca nu ma mai recunostea.
— Nu ai fost niciodata asa.
— Asa cum?
— Rece.
Replica lui m-a durut.
Dar nu m-am razgandit.
— Nu sunt rece, Andrei. Daca eram rece, nu va deschideam usa acum zece luni. Sunt doar dezamagita.
A coborat privirea.
— Si asta trece?
— Sper.
In seara aceea, fiul meu a venit singur la mine
Laura se dusese cu Matei in parc.
Eu eram in bucatarie cand Andrei a intrat si s-a asezat la masa.
— Pot sa vorbesc cu tine?
— Sigur.
Pentru prima data dupa mult timp, nu mai parea barbatul de 38 de ani care avea raspuns pentru orice.
Parea baiatul meu.
— Am gresit.
Am continuat sa sterg blatul.
— Stiu.
— Nu doar pentru ca te-am mintit cu renovarea.
M-am intors spre el.
— Atunci?
— Pentru ca am inceput sa vorbesc despre lucrurile tale ca si cum intr-o zi vor fi automat ale mele.
N-am spus nimic.
— Cred ca nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa fac asta.
— Eu mi-am dat seama ieri.
A zambit amar.
— Stiu.
Apoi mi-a spus ceva ce nu ma asteptam sa aud.
— Tata n-ar fi fost mandru de mine.
Mi s-au umezit ochii.
— Nu-l baga pe tatal tau in povestea asta.
— Dar este adevarat.
— Tatal tau te-ar fi pus sa repari ce ai stricat. Nu sa stai aici si sa te pedepsesti.
A dat din cap.
— Atunci asta o sa fac.
Trei saptamani mai tarziu, au plecat
Nu s-au intors in apartamentul lor.
Contractul chiriasilor mai avea cateva luni si, spre surprinderea mea, Andrei a decis sa-l respecte.
Au inchiriat pentru ei un apartament mai mic, in acelasi cartier.
— Platim chirie ca niste fraieri, mi-a spus intr-o zi, in timp ce cara o cutie.
— Nu ca niste fraieri. Ca niste oameni care au luat o decizie si acum si-o asuma.
A inceput sa rada.
— Mi-a fost dor de discursurile tale.
— O sa-ti fie si mai dor dupa ce pleci.
— Sa nu exagerezi.
In ziua mutarii, Matei era trist.
A intrat in camera in care dormise aproape un an si s-a uitat in jur.
— Buni, asta nu mai e camera mea?
M-am asezat langa el.
— Aici ai mereu loc cand vii la mine.
— Dar nu e a mea?
— Nu.
— E a ta?
— Este casa mea. Dar tu esti mereu binevenit in ea.
S-a gandit cateva secunde.
— Si tu nu mai pleci la tara?
Am zambit.
— Plec cand vreau eu.
— In vacanta?
— Poate.
— Pot sa vin si eu?
Am inceput sa rad.
— Asta negociem cu mama si tata.
Dupa ce au plecat, casa mi s-a parut uriasa
In prima seara m-am asezat pe canapea si am simtit ceva ciudat.
Liniste.
Zece luni ma obisnuisem cu desene animate, jucarii pe covor, usi deschise si pasi pe hol.
Acum se auzea doar frigiderul din bucatarie.
Mi-a fost dor de ei.
Foarte dor.
Si pentru cateva minute m-am intrebat daca nu gresisem.
Apoi am intrat in dormitor.
Pe pat gasisem un desen.
Matei il lasase acolo inainte sa plece.
Erau patru omuleti desenati stangaci.
El, mama lui, tatal lui si eu.
Deasupra mea scrisese cu litere mari:
„BUNI”.
Iar langa desen, cu ajutorul mamei lui, era scris:
„Casa lui buni.”
Am zambit.
Se pare ca mesajul fusese inteles.
Nu mi-am pierdut fiul cand i-am pus o limita
In lunile care au urmat, relatia noastra s-a schimbat.
Dar nu in rau.
Andrei ma suna inainte sa vina.
Laura a inceput sa fie mult mai atenta la felul in care vorbea despre viitor.
Iar Matei venea aproape in fiecare weekend.
Intr-o duminica, in timp ce mancam impreuna, Andrei m-a intrebat:
— Apropo, ce faci cu casa de la tara?
Am ridicat spranceana.
— De ce intrebi?
A ridicat imediat mainile.
— Nimic! Doamne fereste! Conversatie normala!
Am izbucnit cu totii in ras.
— Ma gandesc s-o repar, i-am spus.
— Serios?
— Da.
— Si te muti acolo?
L-am privit.
Apoi am zambit.
— Poate o luna vara. Poate deloc. Poate o vand. Poate o las asa.
— Am inteles.
— Ce ai inteles?
— Ca este treaba ta.
Am ridicat paharul.
— Acum ai inteles.
Uneori, iubirea are nevoie si de o usa care se poate inchide
Multa vreme am crezut ca a fi mama inseamna sa ai usa deschisa indiferent de situatie.
Intr-un fel, inca mai cred asta.
Dar am invatat ca exista o diferenta intre a deschide usa copilului tau si a-i da cheia de la intreaga ta viata.
Fiul meu a gresit.
Si eu am gresit lasand lucrurile sa continue luni intregi fara sa pun intrebari.
Dar n-am vrut sa transform o greseala intr-o ruptura definitiva.
Nu mi-am pierdut copilul pentru ca i-am spus sa plece.
Dimpotriva.
Cred ca, pentru prima data dupa multi ani, Andrei a incetat sa ma priveasca doar ca pe mama care va fi intotdeauna acolo sa rezolve lucrurile.
M-a vazut din nou ca pe Elena.
O femeie de 63 de ani care isi iubeste copilul si nepotul enorm, dar care inca are propria casa, propriile alegeri si propria viata.
Iar camera mea?
A ramas camera mea.
Cel putin pana cand hotarasc eu altceva.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
