— Unul in care apare numele tau.
Am strans telefonul in mana.
— Radu, despre ce vorbesti?
— Este un contract de rezervare.
— Pentru ce?
A ezitat.
— Pentru un apartament.
Am ramas cateva secunde fara sa spun nimic.
— Ce apartament?
— Un apartament cu doua camere. In blocul de langa noi.
Am inceput sa rad.
Nu pentru ca mi se parea amuzant.
Ci pentru ca eram convinsa ca nu intelesesem bine.
— Si ce legatura am eu cu apartamentul asta?
Radu a tras aer in piept.
— La rubrica „viitor ocupant” este trecut numele tau.
Mi-a disparut zambetul.
— Poftim?
— Mariana, cred ca Alina voia sa-ti spuna. Nu stiu cand. Nu stiu exact ce plan avea. Eu am gasit actele intamplator.
— Radu, voi vreti sa-mi cumparati mie un apartament?
— Nu.
Raspunsul lui a venit prea repede.
— Atunci ce este?
S-a lasat linistea.
— Cred ca ar fi mai bine sa vorbesti cu Alina.
In acel moment am stiut ca nu-mi va placea raspunsul.
Am sunat-o imediat pe fiica mea
Alina a raspuns dupa al patrulea apel.
— Ce este, mama?
Vocea ii era inca rece.
— Radu a gasit un contract.
N-a mai spus nimic.
A fost suficient.
— Ce apartament este, Alina?
— De ce umbla Radu prin lucrurile mele?
— Nu schimba subiectul.
— Mama, vorbim cand te intorci.
— Nu. Vorbim acum.
Poate ca acel „nu” spus dimineata in tren imi daduse curaj.
Sau poate pur si simplu ma saturasem sa aflu ultima ce se intampla cu propria mea viata.
— De ce apare numele meu pe un contract pentru un apartament despre care eu nu stiu nimic?
Alina a oftat.
— Pentru ca voiam sa-ti fac o surpriza.
— Ce surpriza?
— Apartamentul este foarte aproape de noi. Cinci minute pe jos.
— Eu am deja un apartament.
— Stiu.
— Atunci de ce mi-ar trebui altul?
A urmat o pauza.
Apoi fiica mea a spus:
— Pentru ca ne-am gandit ca ar fi mai bine sa te muti mai aproape.
Am inchis ochii.
Deodata am inteles.
— Mai aproape de Matei.
— Si de noi.
— Nu, Alina. Mai aproape de Matei.
N-a negat.
Planul fusese facut fara mine
Am aflat atunci ca, de aproape doua luni, Alina se interesa de apartamentul acela.
Nu-l cumparase.
Era vorba despre o inchiriere pe termen lung.
Blocul se afla la cateva strazi de casa lor si foarte aproape de scoala la care urma sa mearga Matei.
Totul fusese calculat.
De acolo as fi putut sa-l duc dimineata la scoala.
Sa-l iau dupa ore.
Sa-i dau sa manance.
Sa stau cu el pana cand parintii lui terminau programul.
Exact cum facusem pana atunci.
Numai ca mai eficient.
— Si apartamentul meu? am intrebat.
— Il poti inchiria.
— Asa ati hotarat voi?
— Mama, nu hotarase nimeni nimic definitiv.
— Dar ai semnat o rezervare.
— Pentru ca apartamentele bune se dau repede.
Am inceput din nou sa rad.
— Ce este atat de amuzant?
— Eu.
— Cum adica?
— Incerc sa-mi dau seama in ce moment am devenit angajata familiei fara sa aflu.
— Nu spune prostii.
— Atunci explica-mi.
— Voiam sa te avem mai aproape.
— Ai intrebat vreodata daca eu vreau sa fiu mai aproape?
Alina a tacut.
— Ai intrebat daca vreau sa-mi las apartamentul, vecinele, piata unde merg de douazeci de ani si viata mea?
— Dar oricum stai mai mult cu Matei decat acasa.
Propozitia aceea m-a lovit.
Nu pentru ca era rautacioasa.
Ci pentru ca era adevarata.
Si tocmai asta era problema.
„Mama, dar tu ai spus ca iti place”
— Alina, imi iubesc nepotul.
— Stiu.
— As face orice pentru el.
— Atunci nu inteleg de ce faci acum tot scandalul asta.
Am respirat adanc.
— Pentru ca „as face orice pentru el” nu inseamna „hotarati voi orice pentru mine”.
N-a raspuns.
— Mama, dar tu ai spus mereu ca iti place sa stai cu Matei.
— Si imi place.
— Atunci?
— Imi place si sa merg la munte. Imi place sa beau o cafea cu Lidia. Poate imi place sa stau intr-o dimineata pana la zece in pijama. Poate vreau sa plec trei zile fara sa verific inainte calendarul tau.
— Nu te-a obligat nimeni sa stai cu el.
Aceasta a fost propozitia care m-a facut sa tac.
Am auzit-o de atatea ori in povestile altora.
„Dar cine te-a pus?”
„Nu ti-a cerut nimeni.”
Si poate ca exista si un sambure de adevar.
Eu spusesem „da”.
De sute de ori.
Eu imi anulam planurile.
Eu raspundeam „sigur” de fiecare data.
Alina se obisnuise cu ceea ce eu ii oferisem.
Iar eu ma obisnuisem sa cred ca daca sunt necesara, inseamna ca sunt si apreciata.
Nu era acelasi lucru.
— Ai dreptate, i-am spus.
— Ce?
— Nu m-a obligat nimeni.
Vocea ei s-a indulcit.
— Vezi?
— Tocmai de aceea, de acum inainte, o sa aleg eu cand pot.
S-a facut liniste.
— Ce inseamna asta?
— Inseamna ca nu mai sunt bona lui Matei de luni pana vineri.
— Mama!
— Sunt bunica lui. Si vreau sa raman bunica lui.
Primele zile la Brasov au fost ciudate
Dupa ce am inchis telefonul, am ramas mult timp cu ochii pe ecran.
Lidia nu m-a intrebat nimic.
Mi-a pus doar mana peste mana.
— Am fost prea dura? am intrebat.
— Vrei raspunsul de prietena sau raspunsul sincer?
— Nu sunt acelasi lucru?
— Nu intotdeauna.
Am ras.
— Sincer.
— Trebuia sa vorbesti cu ea de acum doi ani.
Avea dreptate.
La Brasov, in prima dimineata, m-am trezit la 6:20.
Din obisnuinta.
Primul meu gand a fost:
„Trebuie sa-i pregatesc lui Matei micul dejun.”
Apoi mi-am amintit ca eram intr-o camera de hotel.
Am stat intinsa in pat si m-am uitat la tavan.
Nu ma astepta nimeni.
Nu trebuia sa duc pe nimeni nicaieri.
Nu aveam niciun program.
Si, spre surprinderea mea, nu m-am simtit fericita.
M-am simtit vinovata.
Am luat telefonul.
Aveam o fotografie trimisa de Radu.
Matei era la masa din bucatarie si manca cereale.
Sub fotografie scria:
„Am supravietuit primei dimineti. Cu greu.”
Am ras.
Apoi telefonul a sunat.
Era Matei.
— Buni, tata mi-a pus prea mult lapte.
— Atunci spune-i.
— I-am spus.
— Si?
— A zis ca data viitoare ma lasa pe mine.
— Foarte bine.
A tacut o secunda.
— Buni?
— Da?
— Te intorci?
Mi s-a strans inima.
— Sigur ca ma intorc.
— Maine?
— Peste cateva zile.
— Bine. Dar sa nu uiti ursul.
Am inceput sa rad.
— Asta te preocupa?
— Da.
Cand m-am intors, Alina ma astepta
Patru zile mai tarziu am coborat din tren in Gara de Nord.
Alina era pe peron.
Singura.
Nici nu stiam ca vine.
S-a apropiat si mi-a luat valiza.
— Buna.
— Buna.
Am mers cativa metri fara sa vorbim.
Apoi mi-a spus:
— Am anulat rezervarea.
— Bine.
— Si am gasit un after-school pentru Matei, din toamna.
M-am uitat la ea.
— Serios?
— Serios.
— Si serviciul?
— Ne descurcam.
— „Ne”?
A zambit.
— Eu si Radu. Se pare ca omul cu care am facut copilul poate sa si-l ia de la gradinita de doua ori pe saptamana.
Am ras.
— Descoperire extraordinara.
— Stiu. Ar trebui anuntata la televizor.
Apoi a devenit serioasa.
— Mama, imi pare rau.
N-am raspuns imediat.
— Pentru ce anume?
— Pentru ca am ajuns sa cred ca timpul tau este automat al meu.
Acelea au fost cuvintele pe care aveam nevoie sa le aud.
Nu „imi pare rau ca te-ai suparat”.
Nu „ai inteles gresit”.
Ci atat.
„Timpul tau.”
Dar si eu aveam ceva sa-i spun
— Si eu am gresit, Alina.
S-a uitat surprinsa la mine.
— Tu?
— Da.
— Cu ce?
— N-am spus niciodata cand era prea mult.
Am continuat sa mergem.
— De fiecare data cand ma intrebai daca pot, spuneam da. Apoi ai incetat sa ma mai intrebi. Iar eu am continuat sa spun da chiar si cand nu ma mai intrebai.
Alina a zambit trist.
— Suntem doua destepte.
— Tu mai mult.
— De ce?
— Ai studii superioare.
A izbucnit in ras.
Si eu odata cu ea.
Lucrurile nu s-au intors la cum erau
Si asta a fost partea cea mai buna.
Nu voiam sa se intoarca.
Matei continua sa vina la mine.
Uneori il iau de la gradinita.
Uneori doarme la mine in weekend.
Ii fac in continuare clatite.
Si inca stiu mai multe despre desenele animate decat mi-as fi dorit vreodata.
Dar acum Alina intreaba:
— Mama, poti joi?
Iar eu uneori spun:
— Da.
Alteori spun:
— Nu, joi ies cu Lidia.
Si lumea nu se prabuseste.
Radu se organizeaza.
Alina se organizeaza.
Matei este bine.
Iar eu am din nou un calendar in care nu sunt trecute doar lucrurile altora.
Doua luni mai tarziu, am facut ceva ce amanasem ani intregi
Am plecat cu Lidia la Baile Felix.
Patru zile.
Exact excursia la care renuntasem prima data.
In dimineata plecarii, Alina m-a sunat.
— Ai ajuns la gara?
— Da.
— Ai medicamentele?
— Da, mama.
A inceput sa rada.
— Vezi? Acum eu sunt mama.
— Sa nu te obisnuiesti.
Inainte sa inchida, mi-a spus:
— Distractie placuta. Si sa nu te grabesti sa vii acasa.
Am ramas cateva secunde cu telefonul in mana.
Apoi am zambit.
Poate ca uneori oamenii nu trebuie scosi din viata noastra.
Trebuie doar reasezati in ea.
Eu nu voiam sa incetez sa fiu bunica.
Nu voiam nici sa-mi pedepsesc fiica.
Voiam doar sa-mi amintesc ca inainte sa fiu mama Alinei si bunica lui Matei, eram Mariana.
O femeie de 62 de ani care inca avea prietene, planuri, locuri de vazut si dimineti in care putea sa decida singura ce face cu timpul ei.
Mi-au trebuit aproape patru ani ca sa invat sa spun un cuvant foarte simplu.
„Nu.”
Dar am descoperit ceva si mai important.
Cand oamenii te iubesc cu adevarat, un „nu” nu ii face sa plece.
Ii invata doar unde se termina timpul lor si unde incepe al tau.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
