Avocatul a deschis dosarul pe care il tinea sub brat.
— Domnule Victor, inainte sa va explic de ce Margareta a vrut sa va fie sotie, trebuie sa aflati cine este barbatul care va tine in brate in fotografia aceea.
M-am uitat din nou la fotografie.
Margareta era foarte tanara. Poate 26 sau 27 de ani.
Langa ea se afla barbatul care ma tinea in brate.
Semana atat de mult cu mine incat, daca fotografia n-ar fi fost ingalbenita de vreme, as fi putut crede ca eram eu.
— Cine este?
Avocatul n-a raspuns imediat.
A scos din dosar un plic.
Pe el era scris de mana:
„Pentru Victor. Dupa ce eu nu voi mai fi.”
Am recunoscut scrisul Margaretei.
— Cititi-o, mi-a spus avocatul.
Am deschis plicul.
„Dragul meu Victor…”
Scrisoarea incepea simplu.
„Dragul meu Victor, daca citesti aceste randuri, inseamna ca eu am plecat si ca, pentru prima data dupa 52 de ani, nu mai pot amana adevarul.”
Mi-au inceput sa tremure mainile.
Am continuat.
„Barbatul din fotografie se numea Alexandru Pavel.”
M-am oprit.
Pavel era numele meu de familie.
— Alexandru Pavel? am repetat.
Avocatul a dat incet din cap.
Am coborat din nou privirea spre scrisoare.
„Era tatal tau.”
Am simtit ca cineva imi strange pieptul.
Tatal meu se numise Alexandru.
Dar murise cand eu aveam numai trei ani.
Nu-mi aminteam aproape nimic despre el.
Mama imi spusese intotdeauna ca fusese un om bun si ca avusese un accident.
Atat.
— Margareta il cunostea pe tata?
— Continuati scrisoarea, mi-a spus avocatul.
Am citit mai departe.
„L-am cunoscut pe Alexandru cu mult inainte sa te nasti. A fost primul om pe care l-am iubit cu adevarat.”
Am lasat foaia in jos.
Nu ma asteptasem la asta.
Margareta fusese logodita cu tatal meu
Scrisoarea continua.
Margareta si tatal meu se cunoscusera cand aveau putin peste douazeci de ani.
Fusesera impreuna aproape patru ani.
Si urmau sa se casatoreasca.
In cutia din lemn am gasit dovada.
Sub fotografie era o invitatie de nunta.
Hartia era ingalbenita.
Pe ea erau tiparite doua nume:
Margareta Ionescu si Alexandru Pavel.
Nunta fusese programata pentru luna septembrie.
Nu avusese loc niciodata.
Am continuat sa citesc.
„Cu trei saptamani inainte de nunta, Alexandru a plecat. Nu mi-a spus adevaratul motiv. Mi-a lasat doar o scrisoare in care imi spunea ca nu se poate casatori cu mine.”
Margareta fusese distrusa.
Nu-l mai vazuse aproape un an.
Apoi, intr-o zi, il intalnise intamplator.
Era impreuna cu o alta femeie.
Mama mea.
Si ea era insarcinata.
Cu mine.
Am strans scrisoarea intre degete.
Incepusem sa inteleg de ce Margareta ma privise atat de ciudat in oglinda retrovizoare in toate lunile acelea.
Nu ma vedea doar pe mine.
Il vedea pe omul pe care il iubise candva.
Dar adevarul fusese cu totul altul
Mai jos, scrisul Margaretei devenea tremurat.
„Ani intregi l-am urat pe tatal tau.”
„Am crezut ca ma parasise pentru mama ta.”
„Am crezut ca toate promisiunile lui fusesera minciuni.”
„Abia dupa moartea lui am aflat adevarul.”
Am ridicat capul.
— Ce adevar?
Avocatul mi-a indicat cutia.
Sub invitatia de nunta era un alt plic.
Pe el scria:
„Pentru Margareta.”
— Asta este scrisoarea tatalui dumneavoastra, mi-a spus avocatul.
— De ce o avea?
— Cititi.
Am deschis-o.
Hartia aproape ca se rupea intre degete.
Tatal meu ii explica Margaretei ceea ce nu avusese curajul sa-i spuna inainte de nunta.
Cu putin timp inainte, avusese o relatie scurta cu mama mea.
Apoi aflase ca era insarcinata.
Nu fusese sigur ca el era tatal copilului.
Dar mama mea ramasese singura si nu avea pe nimeni care sa o ajute.
Tatal meu luase o hotarare.
Renuntase la Margareta.
Nu pentru ca incetase sa o iubeasca.
Ci pentru ca alesese sa-si asume responsabilitatea pentru copilul care urma sa se nasca.
Pentru mine.
Mi-am sters ochii.
Nu-mi dadusem seama ca plangeam.
Fotografia fusese facuta in ziua in care m-am nascut
Am intors din nou fotografia.
Acum intelegeam data.
— Dar de ce era Margareta acolo?
Avocatul a zambit trist.
Raspunsul se afla tot in scrisoare.
In ziua in care m-am nascut, tatal meu o sunase.
Nu ca sa-i ceara sa se intoarca.
Ci ca sa-i spuna adevarul.
Margareta mersese la maternitate.
Acolo il vazuse tinandu-ma in brate.
„In ziua aceea”, scria ea, „am inteles ca nu te pierdusem din cauza unei alte femei. Te pierdusem pentru ca Alexandru alesese sa fie tata.”
Am inchis ochii.
In fotografie, tatal meu zambea.
Margareta nu.
Acum intelegeam de ce.
Promisiunea facuta in urma cu 52 de ani
Dar inca nu intelegeam un lucru.
De ce casatoria?
De ce trebuise sa-i fiu sot?
Am continuat.
„Inainte sa plec din maternitate, Alexandru mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodata.”
„Daca intr-o zi eu nu voi mai fi si il vei intalni pe Victor, promite-mi ca nu-l vei pedepsi pentru ceea ce s-a intamplat intre noi.”
Margareta ii promisese.
Dar viata ii despartise.
Tatal meu murise trei ani mai tarziu.
Margareta plecase din Bucuresti pentru o perioada.
Apoi trecusera anii.
Zece.
Douazeci.
Treizeci.
Nu ma cautase.
Pana in ziua in care urcase in taxiul meu.
Am ridicat privirea spre avocat.
— Deci stia cine sunt din prima zi?
— Da.
— Cum?
— V-a recunoscut numele cand ati confirmat cursa. Apoi, cand v-a vazut…
N-a mai fost nevoie sa termine.
Semanam cu tata.
Exact cum imi spusese de atatea ori.
De ce a vrut sa se casatoreasca tocmai cu mine
Ultima parte a scrisorii mi-a dat raspunsul.
Margareta nu voise sa devina sotia mea pentru a repara o iubire pierduta.
Si nici pentru a ma transforma intr-un inlocuitor al tatalui meu.
Motivul era mult mai simplu.
Si mult mai trist.
„Victor, toata viata mea am ramas cu sentimentul ca Alexandru m-a parasit si ca eu n-am avut puterea sa-l iert cat timp era in viata.”
„Cand te-am intalnit, am crezut la inceput ca destinul isi bate joc de mine.”
„Apoi ai inceput sa-mi aduci cumparaturile.”
„Mi-ai reparat robinetul atat de prost incat a trebuit sa chem un instalator adevarat.”
Am ras printre lacrimi.
Chiar si in ultima scrisoare reusise sa ma intepe.
„Ai stat cu mine la spital cand nu aveai nicio obligatie.”
„M-ai sunat de ziua mea.”
„Si intr-o zi mi-am dat seama ca nu mai vedeam in tine chipul lui Alexandru.”
„Te vedeam pe tine.”
Am facut o pauza.
Urmatoarele randuri erau cele mai importante.
„Atunci am inteles cum pot sa-mi tin promisiunea.”
„Nu trebuia sa am grija de tine ca de copilul lui.”
„Trebuia doar sa te las sa devii familia pe care eu nu am avut-o niciodata.”
Mi-am acoperit fata cu mana.
Avocatul s-a indepartat cativa pasi si m-a lasat sa citesc singur.
„Cand medicul mi-a spus ca mai am foarte putin timp, m-am speriat.”
„Nu de moarte.”
„M-am speriat ca voi pleca fara sa fi avut vreodata o familie.”
„De aceea ti-am cerut acel lucru nebunesc.”
„Pentru cateva zile, am vrut sa pot spune ca apartin cuiva.”
„Iar daca ai acceptat, inseamna ca am avut dreptate in privinta ta.”
„Esti fiul tatalui tau.”
In cutie mai era ceva
Am crezut ca scrisoarea era totul.
Avocatul mi-a spus insa:
— Mai uitati-va o data in cutie.
Sub fotografii era un plic mai mic.
Inauntru se afla o cheie.
— De la ce este?
— Apartamentul doamnei Margareta.
M-am uitat imediat la el.
— Mi-a spus ca nu-mi lasa averea.
— Si nu v-a mintit.
— Atunci?
Avocatul a deschis dosarul.
Margareta isi lasase economiile unei fundatii care ajuta persoane varstnice singure.
Apartamentul urma sa fie vandut, iar banii mergeau in aceeasi directie.
Nu-mi lasase nicio avere.
Imi lasase insa dreptul sa intru pentru ultima data in apartament.
Si sa iau un singur lucru.
Orice doream.
M-am intors in apartamentul Margaretei
Am mers acolo in aceeasi dupa-amiaza.
Totul era exact cum il stiam.
Fotoliul.
Ceasca ei preferata.
Cartile.
Ochelarii ramasi pe masuta.
Numai cutia disparuse.
Am mers prin fiecare camera.
Puteam sa aleg orice.
Un tablou.
O bijuterie.
Un obiect valoros.
N-am vrut nimic.
Apoi am vazut brosa argintie pe care o purtase in ziua nuntii.
Era pe noptiera.
Am luat-o.
Atat.
Inainte sa plec, m-am asezat pentru cateva minute in fotoliul ei.
Si pentru prima data am observat ceva.
Pe peretele din fata era o fotografie pe care nu o mai vazusem.
Era fotografia de la cununia noastra.
Eu si Margareta.
Pe spate scrisese:
„Familia mea. Sase zile au fost suficiente.”
Un an mai tarziu
Brosa Margaretei nu este la mine.
I-am dat-o fiicei mele.
O poarta uneori.
Cutia din lemn o pastrez insa in sufragerie.
In ea sunt toate scrisorile, invitatia de nunta si fotografia tatalui meu.
Din cand in cand o deschid.
Nu pentru ca vreau sa retraiesc trecutul.
Ci pentru ca Margareta mi-a lasat ceva mai important decat o casa sau niste bani.
Mi-a lasat o parte din povestea tatalui meu pe care nu o cunoscusem niciodata.
Si mi-a mai lasat ceva.
O lectie pe care n-am uitat-o.
Uneori, familia nu este alcatuita doar din oamenii cu care imparti acelasi sange.
Uneori este omul pe care il intalnesti intr-o zi ploioasa, intr-un taxi, fara sa stii ca drumurile voastre s-au intersectat cu mult inainte ca voi sa va cunoasteti.
Margareta mi-a fost sotie doar sase zile.
Dar cand ma gandesc la ea, nu asta imi amintesc.
Imi amintesc femeia care ma certa ca nu stiu sa repar un robinet.
Femeia care isi bea cafeaua prea dulce.
Femeia care ma privea prin oglinda retrovizoare si vedea la inceput chipul unui om pe care il iubise cu 52 de ani in urma.
Iar la sfarsit ma vedea doar pe mine.
Cred ca acesta a fost adevaratul motiv pentru care a vrut sa se casatoreasca cu mine.
Nu voia sa moara avand un sot.
Voia sa moara stiind ca, macar pentru cateva zile, avusese din nou o familie.
Aceasta este o poveste fictionala, creata in scop narativ. Personajele si intamplarile sunt imaginare, iar orice asemanare cu persoane sau situatii reale este pur intamplatoare.
Alte Stiri
