Intr-o zi aparent obisnuita la Spitalul Orasenesc , linistea holului de primiri urgente a fost tulburata de scartaitul usii si pasii timizi ai unei fetite de doisprezece ani. Tinea strans in brate un bebelus invelit intr-o paturica veche, cu ochii mari, plini de anxietate si hotarare.
Asistenta s-a apropiat imediat:
— Ce s-a intamplat? Cine esti tu? Unde sunt parintii copilului?
— Va rog, — a spus copila cu voce tremuranda, dar ferma. — E foarte cald si nu respira bine. Ajutati-l, va rog!
Bebelusul a fost dus de urgenta in salonul de observatie. Fata a ramas in prag, tremurand de teama si speranta. In doar cateva minute, in jurul ei s-au strans medicul de garda, asistentele, un politist si personalul de paza. Toti puneau aceeasi intrebare, nerabdatori sa afle adevarul:
— Esti mama lui?
— Nu — a raspuns ea, privind in ochii lor, fara sa clipeasca. — E fratiorul meu. Nu sunt mama. Mi l-a adus cineva aseara in curtea blocului. Plangea, era foarte rece. Acasa nu aveam cum sa-l ajut. Am stiut ca voi veni aici, pentru ca doar aici poate supravietui.
Un val de tacere s-a asternut peste incapere. Asistentele au oprit orice miscare, iar privirile tuturor s-au intalnit. Erau impresionati si uimiti de calmul si maturitatea micutei.
— Unde sunt parintii vostri? — a intrebat cu blandete asistenta.
Fetita a oftat adanc, ca un adult obosit de prea multe responsabilitati:
— Mama… nu mai e normala. Bea mult. Tata a plecat acum multi ani. Eu am grija de tot… dar noaptea nu mai fac fata. Am adus bebelusul aici pentru ca el are nevoie de ajutor.
Privirile cadrelor medicale s-au umplut de o compasiune nemarginita. Cateva minute mai tarziu, medicul a revenit cu un diagnostic:
— Are febra mare, dar are sanse reale sa traiasca.
Fata a izbucnit in plans doar atunci. Pana atunci, fusese un stalp pentru micul Filip. Acum, lacrimile ii tradau epuizarea, frica, durerea.
— Pot sta langa el pana adoarme? — a intrebat, soptit.
Medicii au aprobat. In salon, si-a strecurat degetele in cele ale bebelusului si i-a murmurat la ureche:
— Sunt aici, micutule. Nu te speria, stai cu mine. Niciodata nu te voi lasa singur.
In spatele usilor, se luau decizii importante. Politistul, asistentii sociali si medicii discutau grav:
— Familia lor e recunoscuta ca fiind cu probleme – mama alcoolica, tatal absent, neglijenta de ani de zile. Ne asteptam la asa ceva.
— Doamna asta — fetita — a salvat un copil dupa toate regulile inimii. Si niciodata nu ar renunta.
— Nu putem trimite copiii acasa. E prea periculos. Dar nici la orfelinat — fetita nu va pleca fara fratele ei.
A fost invitata intr-un birou unde i s-a spus calm:
— Avem optiuni pentru tine si fratele tau. Protectia copilului vrea sa va ofere o solutie.
Fetita a clipit des, simtind cat de mult atarna acel moment:
— Voi locui cu el?
– Veti fi impreuna. Nu va vor desparti. Veti fi protejati, au promis cei din protectie sociala.
A oftat usurata. In sfarsit, nu mai era singura.
Spitalul devenise locul unde o viata se rupea si alta viata incepea. Cu grija, cu compasiune, cu inimi deschise care au inteles ce inseamna cu adevarat „familie”.
Asistentii sociali au dezbatut ore in sir. Era ilegal sa lase un copil in grija altui copil, dar tot ce traisera in acea zi le schimbase gandirea. Iar medicul pediatru a spus, privind in gol:
— Daca ar fi existat mai multi adulti ca ea, am fi avut mai putin de lucru aici.
Intre timp, Ana-Maria — caci asa se numea fata — nu se clintea din salon. Ii veghea somnul fratelui cu ochii umezi, dar senini. Ii murmura incet un cantec:
— Sunt aici, micutule. Nu te speria, stai cu mine. Niciodata nu te voi lasa singur.
Asistenta i-a adus un ceai cald. Fata a zambit politicos, dar privirea ii ramanea fixata pe copil.
— Cum te numesti, draga mea?
— Ana-Maria. Si el e Filip. Asa i-am spus eu… pentru ca nimeni nu i-a dat un nume.
A doua zi, soarta a avut un alt plan. O familie din oras, colaboratoare de incredere a Directiei de Protectie a Copilului, s-a oferit sa ii primeasca impreuna. Erau oameni calzi, binevoitori si, mai presus de toate, nu voiau sa-i desparta.
— Veti locui la ei o vreme, Ana-Maria. Dar daca totul merge bine… poate chiar pentru totdeauna.
Ochii Anei s-au luminat. Nu stia exact ce inseamna „acasa”, dar era pregatita sa descopere.
Trei luni mai tarziu, Ana-Maria mergea la scoala zilnic. Filip crestea si zambea. Iar parintii lor adoptivi invatau zi de zi cata iubire poate incapea intr-un gest simplu si curajos.
Povestea Anei-Maria a aparut in presa, dar ea nu cauta aplauze sau faima. Spunea doar:
— Eu nu sunt un erou. Sunt doar o sora. Si as face totul din nou, pentru Filip.
Uneori, cei mai mici oameni fac cele mai mari gesturi. Si schimba lumea — in tacere, cu iubire.
Alte Stiri
