Pe strada, o tanara canta o melodie pe care o canta si fiica mea, disparuta acum 17 ani. M-am apropiat de ea…

„Intr-o zi obisnuita, ma intorceam acasa de la serviciu, cu mintea incarcata de ganduri despre facturile pe care trebuia sa le achit in acea seara. Pe masura ce paseam pe strada ce traversa piata centrala, o melodie cunoscuta mi-a rasunat brusc in urechi, oprindu-ma in loc.

Melodia aceea avea o semnificatie speciala: era cantecul pe care il cantam impreuna cu fiica mea, Maria, inainte ca ea sa dispara din viata noastra acum 17 ani. Un cantec pe care il compusesem special pentru ea, despre un camp de flori scaldat in lumina soarelui, care sa-i insenineze visele. Era o creatie unica, de care doar noi doi stiam. Nimeni altcineva nu ar fi putut cunoaste acele versuri.

Si totusi, acolo, pe cealalta parte a pietei, o tanara canta acest cantec, cu ochii inchisi si un zambet linistit pe buze. Era un moment aproape ireal, care m-a facut sa imi amintesc de vremurile cand Maria umplea casa noastra cu bucurie si energie, iar disparitia ei lasase un gol adanc si nesfarsit in sufletul nostru.

Deodata, toate grijile de peste zi s-au risipit, iar picioarele m-au purtat inainte, fara sa pot sa ma opresc. Ratiunea imi spunea ca nu poate fi adevarat, dar inima imi dadea avant.

Pe masura ce ma apropiam, incepusem sa observ asemanari care imi taiau respiratia. Tanara aceea imi parea dureros de familiara. Parul ei castaniu se ondula in jurul fetei, iar zambetul… parea desprins din amintirile mele. Chiar si adancitura din obrazul ei semana cu cea a sotiei mele, Camelia.

Am continuat sa ma apropii, cu sufletul inundat de speranta si teama. Tanara si-a terminat cantecul, iar cand si-a deschis ochii, privirile noastre s-au intalnit pentru o clipa.

„Va multumesc tuturor pentru ca m-ati ascultat!” a spus ea cu un zambet larg. „O zi minunata!”

Privirea ei s-a oprit asupra mea, iar, vazand expresia mea tulburata, a facut un pas spre mine.

„Se pare ca nu v-a placut interpretarea mea,” a spus ea glumind. „Am fost chiar atat de rea?”

„Oh, nu, nu,” am raspuns eu cu un zambet stangaci. „Cantecul acesta… este foarte special pentru mine.”

„Chiar?” a intrebat ea, surprinsa. „Pentru mine are o semnificatie deosebita. Este una dintre putinele amintiri din copilaria mea. Il cantam mereu, de cand ma stiu. Este singurul lucru pe care l-am pastrat din acea perioada.”

Parea sa vrea sa plece, asa ca am intrebat rapid: „Ce vrei sa spui prin asta?”

„Este o poveste lunga,” a raspuns ea, aruncand o privire la ceas. „Poate altadata.”

„Te rog, as vrea sa o aud,” am insistat. „Permite-mi sa-ti cumpar o cafea, daca nu te deranjeaza.”

Dupa o scurta ezitare, a acceptat, si ne-am indreptat spre o cafenea din apropiere. In timp ce vorbeam, simteam ca in fata mea sta o parte din mine pe care o pierdusem cu mult timp in urma.

„Ai o voce minunata,” am spus, incercand sa imi ascund emotia.

„Multumesc,” a zambit ea. „Ma aflam doar in trecere prin oras si, auzind muzica, am decis sa ma alatur cantaretilor din piata.”

„Dar cantecul acesta… de unde il stii?” am intrebat.

Ea a oftat, privindu-si cafeaua. „Nu l-am „invatat” cu adevarat. Il cantam mereu in copilarie. Parintii mei adoptivi spuneau ca era un fel de imn al meu.”

„Parinti adoptivi?” am intrebat, cu vocea tremurand.

Ea a dat din cap si a continuat: „Da. Am fost luata intr-o familie cand aveam cinci ani. Mi-au spus ca parintii mei adevarati murisera intr-un accident. Incercam sa cred asta, dar am simtit mereu ca imi lipseste ceva…”

Ascultand povestea ei, toate piesele incepeau sa se aseze la locul lor. Era prea greu sa neg ceea ce inima mea deja stia.

„Fiica mea,” am spus cu greu. „Numele ei era si Maria.”

Capul ei s-a ridicat brusc. „Serios?”

Am dat din cap, luptandu-ma cu lacrimile. „A disparut cand avea cinci ani, si asta s-a intamplat acum 17 ani. N-am incetat niciodata sa o cautam. Sotia mea, Camelia, nici ea nu a renuntat.”

Tanara a ramas uluita, iar ochii i s-au marit.

„Ma… mama mea se numea Camelia, de asemenea,” a soptit ea. „Imi amintesc clar pentru ca ma punea sa repet numele lor. Esti… Dan?”

„Da,” am spus, cuprinzandu-i mana tremurand.

Am ramas amandoi intr-o liniste plina de emotie, lacrimile curgandu-ne fara oprire. Ne imbratisam, gasind in sfarsit raspunsuri la intrebarile care ne bantuisera timp de 17 ani.

„Tata?” a spus ea cu vocea tremuranda.

„Da, Maria,” am reusit sa spun. „Suntem noi.”

Pe drumul spre casa, ne-am tinut strans de mana, in tacere, emotia fiindu-ne coplesitoare. Am rugat-o sa astepte langa usa pentru ca eu sa-i dau vestea Cameliei.

„Ce s-a intamplat? Esti in regula?” m-a intrebat ea, nelinistita.

„Camelia, trebuie sa-ti spun ceva,” am spus, incercand sa imi pastrez calmul, si i-am povestit totul.

„Oh, Doamne, oh, Doamne,” a spus ea plangand. „Este adevarat, Dan?”

„Da,” am zambit printre lacrimi. „Maria noastra s-a intors.”

Camelia a sarit si a deschis usa, iar cand a vazut-o pe fiica noastra, s-a aruncat in bratele ei, plangand necontenit.

Am stat cateva momente in liniste, privind unul la altul uimite. Si apoi, ca un baraj spart, lacrimile au inceput sa curga. Ne-am tinut unul pe celalalt, plangand amandoi, in timp ce ani de dor, confuzie si durere se revarsau asupra noastra.

Era ca si cum toti anii pierduti, noptile nesfarsite de intrebare, in sfarsit, gaseau un raspuns.

„Tata?” a soptit ea, vocea tremurand.

„Da, Maria,” am reusit sa spun, cu vocea tremuranda. „Sunt eu… suntem noi.”

Dupa un timp, am intrebat-o pe Maria daca vrea sa o intalneasca pe mama ei.

Mainile imi tremurau in timp ce sunam un taxi, dupa ce ea a acceptat sa ma urmeze acasa.

Nu am vorbit prea mult in timpul calatoriei. Ma intrebam doar cum se intampla totul. Parea prea frumos ca sa fie adevarat.

Cand am ajuns, i-am spus Mariei sa astepte langa usa pentru ca stiam ca Camelia va avea nevoie de un moment pentru a procesa totul. Totusi, stia ca ceva nu era in regula in momentul in care am intrat.

„Ce s-a intamplat?” m-a intrebat. „Esti in regula?”

„Camelia, trebuie sa-ti spun ceva,” am spus eu, atingandu-i umerii.

Apoi, i-am povestit tot ce s-a intamplat in ultimele cateva ore.

„Oh, Doamne, oh, Doamne,” a spus ea, plangand. „Nu, nu se poate. Este imposibil, Dan!”

I-am luat mainile si am incercat sa o linistesc.

„Este adevarat, Camelia. Maria noastra s-a intors,” am zambit.

„Unde este? Unde este Maria noastra?” a intrebat ea.

„Este aici, in spatele usii,” am raspuns, ochii mei umplandu-se cu lacrimi.

Cand a auzit asta, Camelia a sarit din scaun si a alergat spre usa, deschizand-o cu un elan. A inceput sa planga cand a vazut-o pe fetita noastra, acum adulta, stand la usa.

„Mami?” a intrebat Maria ezitant. „Esti… tu?”

„Oh, Doamne… copilul meu,” a strigat Camelia, tragand-o in bratele ei.

S-au imbratisat, plangand amandoua, de parca ar fi vrut sa recupereze toti anii pe care i-au pierdut. Inima mea s-a umplut de bucurie in timp ce le priveam plangand.

Dupa un timp, ne-am asezat cu totii si am inceput sa povestim despre anii pe care i-am pierdut. Maria ne-a spus despre viata si luptele ei, iar noi i-am spus ca nu am mai avut un copil niciodata.

In cele din urma, Camelia a tras aer in piept.

„Maria… ai fi dispusa sa confirmi cu un test de ADN?” A privit cu regret. „Este doar ca dupa atatia ani, trebuie sa fiu sigura.”

Maria a dat din cap, zambind usor. „Inteleg, mami. Si eu as vrea asta.”

Am programat testul, iar in decurs de o saptamana, rezultatele au confirmat ce stiam deja.

Maria era a noastra, si noi eram ai ei.

Casa noastra s-a umplut din nou cu rasete, lacrimi si povesti ale vietii pe care o pierdusem. Maria a venit sa locuiasca temporar cu noi si fiecare zi parea un mic miracol.

Nu voi uita niciodata acea seara obisnuita cand ma intorceam de la serviciu si un vechi colind a reunit o familie care fusese despartita. Viata are o modalitate ciudata de a aduce inapoi ceea ce credeam ca am pierdut pentru totdeauna.”