Nu mi-am parasit casa ca sa se mute ea in ea

Locuiam singura intr-o casa cu trei camere. Fiul meu, proaspat casatorit, imi spunea adesea ca locuinta mea ar fi ideala pentru a-si intemeia o familie. In cele din urma, i-am cedat casa si m-am mutat la sora mea, vaduva.

Ieri, fiul meu m-a anuntat ca soacra lui se va muta si ea cu ei. Am raspuns imediat: „Nu mi-am parasit casa ca sa se mute ea la voi.”

Nora mea, Ramona, a spus linistita: „Am mintit in legatura cu asta.”

Am ramas fara cuvinte. Ceasca de ceai mi-a devenit brusc prea grea. Andrei, fiul meu, evita privirea mea, iar Ramona a continuat calm: „Nu aveam nevoie de spatiu pentru familie. Aveam nevoie de casa. Contractul mamei mele se termina si nu avea unde sa mearga. Asa ca ne-am gandit ca aceasta e solutia.”

Atunci am inteles: nu dorinta de a cladi un camin ii impinsese sa ceara casa mea, ci nevoia de a-i face loc Vioricai. „Deci ati jucat teatru cu sentimentele mele…”, am spus. „M-ati facut sa cred ca vreti sa va construiti viata acolo, dar, de fapt, voiati doar sa o mutati pe ea.”

Durerea cea mai mare nu era pierderea casei, ci minciuna. M-am retras la sora mea, Marioara. Ea a incercat sa ma linisteasca, amintindu-mi cum, dupa ce isi pierduse economiile, singurul lucru care a ajutat-o a fost sa-si faca loc pentru propria fericire.

Am tacut cateva zile. Pana cand am primit un apel neasteptat de la Viorica, mama Ramonei: „Nu stiam ca te-au mintit. N-as fi acceptat sa ma mut daca as fi stiut adevarul. Imi pare rau.”

Cuvintele ei m-au surprins, dar adevarata rana ramanea: increderea rupta intre mine si fiul meu.

La scurt timp, Andrei a venit la mine. Era obosit si vizibil apasat. „Am gresit, mama. Am mintit pentru ca mi-era frica sa aud ca refuzi. Mi-e dor de tine, casa nu mai e la fel fara tine.”

Am oftat. „M-ai facut sa ma simt ca si cum nu contez. Dar stiu si eu cum e sa faci greseli cand te simti prins. Poate putem construi din nou, dar adevarul trebuie spus.”

La cateva zile dupa acea discutie, am primit o scrisoare. Inauntru era actul de proprietate. Casa fusese trecuta din nou pe numele meu. Langa, un biletel: „Stiu ca nu repara totul. Dar e a ta. A fost mereu a ta. Orice decizi sa faci cu ea, te voi sustine. Cu dragoste, A.”

Am citit cu ochii in lacrimi. Nu voiam razbunare, ci responsabilitate. Si asta tocmai se intampla.

Nu m-am mai intors in casa. Am hotarat sa o inchiriez unui cuplu tanar, care chiar sa-si construiasca viata acolo. Eu mi-am gasit linistea altfel: cu Marioara, redecorand vechea ei camera de pictura, redescoperind pasiunea mea pentru olarit, daruindu-mi timpul copiilor de la gradinita din cartier.

Nu am pierdut o casa. Am castigat claritate si am redescoperit puterea de a-mi scrie propria poveste.